„Albatrosul”, de Simona lo Iacono
Roman dedicat lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2021
Traducere din italiană de Mihai Banciu
Mi-a plăcut cartea, până la urmă! Admit că i-am descoperit destul de greu spiritul căci, mare admirator al Ghepardului, n-am avut la început senzația că regăsesc în această povestire a vieții autorului său trăsăturile pe care îmi închipuiam că ar fi trebuit să le aibă ca să scrie cum a scris. Însă nu e ușor să povestești viața cuiva, mai ales dacă acela este o persoană deosebită din multe puncte de vedere, căci apare riscul de a cădea în platitudine. Risc pe care Simona lo Iacono l-a evitat atribuind roluri unor eroi diferiți. Primii doi sunt Giuseppe Tomasi însuși, povestindu-și viața din perspectiva alternativă a copilăriei și a senectuții. Al treilea este Antonno, Albatrosul, o altă față a aceluiași Giuseppe Tomasi. Care nu povestește nimic și trăiește realitatea în sens invers.
Dacă veți spune că n-ați înțeles prea multe din această succintă expunere, veți fi în consonanță cu mine și de acord cu reținerile mele inițiale. Cum însă eu am citit cartea până la capăt, voi încerca să vă pun la curent. Așadar, principele di Lampedusa, 61 de ani, este internat în clinica de pe strada Lungotevere delle Armi nr 21, Roma. Unde, profitând de răgazul dintre ședințele de cobaltoterapie, ține un fel de jurnal à rebours în care își rememorează viața – activitate benefică pentru cineva în situația lui. Și descoperă că a devenit altcineva:
„Este prima dată când țin un jurnal. Cartea aceasta ce crește în mâinile mele devine un ghid printre umbre. Nimeni nu ar crede că, în spatele scepticismului meu aparent, în spatele tăcerilor mele, se ascunde un copil. Poate tocmai din această cauză, lumea tinereții mele ia tot mai mult forma unei țări străine pe care acum nu aș mai ști să o locuiesc. Anii aceia sunt tovarășii misterioși ai altcuiva.”
Ca să compenseze într-un fel, autoarea introduce alternativ capitole în care acel altcineva își relatează copilăria. Acum, ce să spun: nici n-ar fi o prea mare surpriză ca cel aflat în pragul unei bătrâneți pe care e aproape sigur că n-o s-o mai apuce, să simtă că a devenit o altă persoană decât cea care își amintea că a fost. Și asta pentru simplul motiv că se confruntă cu alte unghiuri de vedere și cu perspective diferite. De fapt lucrurile nu sunt atât de simple. Niciodată n-au fost simple, motiv pentru care apare Antonno. Antonno care, deși nu există, există totuși. Este un personaj copil pe care nimeni din palatul familiei Lampedusa, afară de micul Giuseppe, nu-l vede. Dorm în aceeași cameră și-și împărtășesc impresiile despre întâmplările de peste zi. Autoarea spune într-un interviu că ideea i-a venit de la așa numiții „criati”, paji care funcționau în casele nobiliare siciliene. Doar că Antonno, ca un adevărat alter ego ce era, vedea, cum am spus, lucrurile pe dos. Număra de la coadă la cap, dimineața îi era seară și, bineînțeles, sfârșitul doar un început. Ceea ce înseamnă probabil că lucrurile, întâmplările, viața chiar, pot fi văzute și din altă perspectivă decât cea care-i apare unei priviri unice. O privire de scriitor, de artist, ceea ce Giuseppe Tomasi devenise. „Ghepardul” era scris și în căutarea unei edituri care să-l publice. Lucru de loc ușor pentru un necunoscut:
„18 iulie 1957.
Astăzi a venit refuzul de la Einaudi. Un plic alb, cu ștampila editurii, care mi-a trezit un sentiment inițial de speranță. Cu toate astea, cum l-am deschis, am înțeles imediat că era un refuz. Elio Vittorini a scris cuvinte foarte amabile pentru a mi-l comunica, dar se pare că Ghepardul meu are o impostare mult prea învechită pentru colecția I gettoni.
Prin urmare, așa o să mor: fără să îmi văd publicat romanul. Fără ca Principele meu să se poată destăinui cititorilor. Și fără ca privirea lui nedumerită, pierdută între carne și stele, să ia vreodată forma unei cărți.
Una peste alta, mă afectează mai puțin decât mă așteptam. Simt într-adevăr prezența misterioasă a albatrosului care mă liniștește. Cuvântul său valorează mult mai mult pentru mine: ieri noapte, în visul obișnuit, mi-a spus să nu mă tem.”
*
Sicilia, o insulă unde s-au întâlnit de-a lungul timpului mai multe civilizații: de la greci și romani la arabi, normanzi și italieni! Toate astea i-au dat pe sicilieni, un popor distinct, cu obiceiuri și limbă proprii (aici i-aș face o observație traducătorului, care transpune direct în românește scurtele conversații în dialect sicilian: poate că n-ar fi fost rău să le fi transcris și în original, ca pe cele în franceză, ca să ne facem și noi o idee. Altfel, se simte că Mihai Banciu stăpânește cu har atât italiana, cât și româna). Sicilienii deci, ca parte a unei Europe central-mediteraneene, și-au constituit o structură socială corespunzătoare: o ruralitate bine articulată pe care se sprijinea o nobilime responsabilă și cuplată la spiritul european. Aș aminti aici și observația că în acest context existau mai multe legături pe orizontală, culturale și chiar de rudenie între membrii familiilor nobiliare din Europa, decât pe verticală, între membrii nobilimii și popoarele din care aceștia se trăgeau. Din astfel de familii făceau parte atât principele Lampedusa cât și eroul său, principele Salina. Ghepardul adică.
Căci de fapt ce însemna să aparții nobilimii, să fii parte a unei tradiții bazate pe proprietatea funciară? Până prin secolul XIX era expresia unei stări de îndestulare care permitea membrilor săi detașarea de preocupările lucrative și servirea propriilor înclinații. Fie legate de observarea tradițiilor și emanciparea culturală, fie de activități creatoare. Poate asta explică de ce, deși restrânsă ca număr, nobilimea a dat în amurgul său pe câțiva dintre cei mai importanți poeți și scriitori ai lumii. Printre ei, iată, pe Giuseppe Tomasi di Lampedusa. Problema era că epoca de glorie a acestei alcătuiri trecuse de ceva timp, prima jumătate a secolului XX stabilizând deplasarea ponderii marilor averi către burghezia industrială și comercială. Nobilimea își pastrase doar lustrul, însă și acesta scăpătat. Trăia, adică, mai mult din nostalgii, ceea ce principele a surprins în cartea sa. Nostalgia este, într-un fel, sfâșierea sufletului între două realități: una cotidiană și cealaltă imaginară. Pe scurt, Antonno.
Ghepardul este acea felină care se remarcă între rudele ei prin grație și eleganță. Nu cea mai puternică, poate nici cea mai frumoasă, dar cea mai rapidă, mai armonioasă, cu o noblețe specifică. Nu degeaba figura el pe stema familiei! Giuseppe Tomasi nu era un ghepard precum principele Salina, eroul său, dar știa bine să-l recunoască.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Sursă fotografii: LibHumanitas.ro, https://www.lagazzettaitaliana.com/people/9146-meet-the-author-simona-lo-iacono)
