”Cum s-a românizat România”, de Lucian Boia
Editura Humanitas, Seria de autor ”Lucian Boia”, Bucureşti, 2015
Cea mai recentă carte[1] purtând de-acum marca înregistrată Lucian Boia atacă frontal o problematică de actualitate, care merită să fie dezbătută şi care se leagă de întrebarea: de ce este România de azi aşa şi nu altfel? Iar meritul cărţii vine din această direcţie: a populariza în rândul românilor de azi ideea că România a fost altfel în trecut, mult mai cosmopolită, cu mult mai multe naţionalităţi-conlocuitoare. Pentru a demonstra că România era altfel demografic, Lucian Boia analizează recensămintele. De unde a plecat România din punct de vedere demografic? De jos, căci în 1859 când cele două principate s-au unit, populaţia lor reunită nu depăşea 4 milioane de oameni. La sfârşitul secolului deja se ajunsese la 6 milioane şi aceasta în condiţiile în care se pierduseră cele trei judeţe sud-basarabene şi se anexase Dobrogea. Probabil că la nivel demografic ce s-a pierdut s-a câştigat, chiar dacă probabil în sudul Basarabiei trăiau mai mulţi români decât în Dobrogea otomană. Dar astfel de considerente contau prea puţin în acea perioadă, primatul avându-l forţa şi combinaţiile politice (cum va fi cazul şi cu Cadrilaterul). În 1912 România avea 7.234.920 de locuitori.
Ceea ce se cunoaşte mai puţin acum, dar chiar şi în Vechiul Regat, populaţia urbană avea minorităţi consistente de altă origine decât cea românească, de la evrei (care erau majoritari în Iaşi, spre disperarea unui Zelea Codreanu) până la greci, armeni, germani, austro-ungari şi chiar italieni. „La 1900, România se afla pe locul 2 în Europa în ce priveşte procentul străinilor stabiliţi în ţară: 79 la 1.000 de locuitori. Primul loc revenea Elveţiei, cu 115,6 la 1000 de locuitori.”[2] Aceasta se explică prin lipsa cadrelor tehnice într-un stat agrar, dar care depunea eforturi şi în domeniul industrial (mai ales în industria extractivă din judeţul Prahova). Dobrogea a fost prima regiune românească unde Bucureştiul s-a confruntat cu prezenţa ne-românilor. Fosta provincie otomană era descrisă astfel de D. A Sturza „o ţară băltoasă, nesănătoasă şi plină de friguri, cea mai nesănătoasă ţară din toată Europa” . Asta pentru a ne da seama de entuziasmul care a dominat în Vechiul Regat la trecerea provinciei sub administraţie românească[3]. Turcii au plecat treptat, iar bulgarii au fost schimbaţi în 1940. Marea Unire din 1918, pe lângă faptul că a adus milioane de români în graniţele centralizatorului stat românesc, a sporit semnificativ prezenţa minorităţilor conlocuitoare. Recensământul din 1930 arată că în România Mare 70% din populaţie era de origine etnică română, iar restul era format din minorităţi (evrei, maghiari, bulgari, ruşi, ucrainieni etc.) „În 1930, din totalul locuitorilor minoritari peste 50% nu ştiau încă româneşte.”[4] Dar jumătate deja ştiau (într-o măsură mai mare sau mai mică). ceea ce este totuşi remarcabil având în vedere că trecuseră doar 12 ani de la unire şi faptul că acele comunităţi minoritare erau în multe cazuri aşezate compact, în zona Sibiului, Timişoarei, pentru saşii şi svabii sau Cluj, Harghita, Covasna pentru cea maghiară, putând trăi fără a avea contact cu limba română. În plus, minorităţile aveau ziarele lor, bibliotecile lor, puteau studia în limba lor în afară sistemului educaţional public, în şcoli confesionale.
I se poate reproşa României tendinţele naţionaliste interbelice, o mai mare toleranţă şi încercări de a-i face şi pe minoritari să simtă dacă nu româneşte măcar pentru România, considerând România şi ţara lor, însă trebuie şi să plasăm istoric România Mare. Nu numai că istoria nu i-a acordat decât două decenii de existenţă, prea puţin, cel puţin pentru ritmul cum funcţionează societatea românească, dar Europa întreagă era răvăşită de fenomenul naţionalist xenofob care o va şi aprinde pentru a doau oară. Din această perspectiva, nu credem că România Mare se plasează atât de rău până în 1938, când demonul antisemit cuprinde şi ţara noastră. Cum bine se ştie, cel de al Doilea Război Mondial a pus definitiv cruce acele Românii din multe puncte de vedere, atât ca formă de dezvoltare, cât şi din cel al diversităţii etnice. Evreii supravieţuitori din România au emigrat în masă în primii ani de după 1945 către Israel, până când autorităţile comuniste au împiedicat procesul, el fiind reluat însă contra cost în anii 70. Puternica minoritate germanică (atât saşi protestanţi, cât şi şvabi catolici din Banat), care şi-a lăsat o amprenta arhitectonică valoroasă şi inestimabilă, a emigrat şi ea fie în 1944 în Germania în urmă avansării Armatei Roşii, fie a murit în urma deportaţilor în URSS sau eliberată a plecat direct în RFG. Iar apoi, se cunoaşte, a fost vândută sclavagist, bucată cu bucată, de regimul Ceauşescu.
„În mod ironic, comunismul, doctrina internaţionalistă şi care a clamat fără încetare, inclusiv în România, drepturile egale ale naţionalităţilor, a reuşit să ducă mult mai departe procesul de românizare decât o făcuse România interbelică, şi chiar extremă dreapta naţionalistă, în anii războiului. Evident, regimul comunist a dispus de mijloace de presiune superioare, în comparaţie cu orice alt sistem politic„[5] Partida naţionalistă din România poate fi foarte mulţumită acum: România este în proporţie de 88,9% românească, până şi Dobrogea a ajuns la un remarcabil procent de 90% de românitate. Cât despre fenomenul imigraţionist, România, fiind o ţară săracă a Uniunii Europene, el este încă foarte modest spre deosebire de vestul Europei (care înainte de 1940 era pur etnic- tendinţa s-a inversat şi odată cu decolonizarea, în sensul că Europa occidentală este multietnică, iar estul şi centrul foarte pur). În timpul celor două mandate ale lui T. Băsescu s-au tot acordat cetăţenii române (se vehicula numărul de 400.000) moldovenilor care puteau demonstra că au avut rude care au avut cetăţenie română la un moment dat, în perioada intereblică, dar puţini dintre aceştia s-au stabilit în România, cetăţenia română fiind mai degrabă bună pentru a beneficia de libertatea de mişcare din UE.
Lucian Boia analizează sine ira et studio şi două probleme actuale: temerea unei părţi din societatea românească în ceea ce priveşte intenţiile maghiarilor din Transilvania şi din Ungaria, cât şi viitorul Republicii Moldova. Dacă în ceea ce priveşte Transilvania, partida este jucată definitiv în favoarea românilor având în vedere şi diminuarea treptata a minorităţi maghiare (de la aproximativ 30% cât numărau în 1918 în populaţia provinciei până la numai 20% astăzi, în timp ce românii sunt 75%, iar saşii şi şvabii aproape complet absenţi, unii chiar mutându-se la Cotroceni), în schimb situaţia din fosta Basarabie românească este mult mai complicată, pe mai multe paliere. În primul rând, este vorba de amestecul etnic (abia integrarea sau unirea celor două state româneşti ar readuce puţin din diversitatea interbelică pentru că ar însemna revenirea în graniţele României a aproximativ un milion de ruşi, ucrainieni şi găgăuzi, unii dintre ei colonizaţi de puterea Sovietică după 1944, alţii descendentii minorităţilor care trăiau în Basarabia administrată defectos de Bucureşti în perioada interbelică, deci descendenţi ai unor foşti cetăţeni români chiar dacă nu etnici români). În al doilea rând, ceea ce pare foarte simplu românilor din România, moldovenii din Basarabia şi Bucovina de Nord sunt români şi punct, este mult mai complicat şi nuanţat în Republica Moldova. Pentru că şi cetăţenii de acolo, chiar dacă vorbesc limba română cu nuanţele, arhaismele şi importurile lingvistice ruse, au dreptul să se definească cum doresc ei. Şi, se pare că în cadrul majorităţii românofone există o ruptură. Moldovenii care vorbesc română dar se consideră moldoveni şi cei care vorbesc română şi se consideră români. Exemplul Austriei este foarte concludent în această privinţă.
Toate argumentele noastre istorice nu au cum schimba percepţia moldovenilor faţă de ei înşişi. În plus, cei care se consideră moldoveni nu numai că sunt majoritari, dar nu au nici un chef să se unească cu România. Astfel că în cazul unui utopic referendum privind viitorul Rep. Moldova, un scenariu, ei se vor alătura segmentului rusofon decizând probabil pentru păstrarea independenţei. „Tendinţa este mai curând aceea de definire a unei naţiuni moldoveneşti distcinte de naţiunea română. Cu precizarea că viitorul rămâne şi, că întotdeauna, imprevizibil”[6] Nu credem că a wishful thinking sau a baga capul în nisip şi a nega realitate poate să ne ajute. Pe de altă parte tocmai neimplicarea prea profundă în Republica Moldova, paradoxal, poate fi un avantaj pentru România în relaţia cu imprevizibila Rusie. Pur şi simplu, Putin nu prea mai are ce să ne ia, în condiţiile în care a făcut-o, cu mult cinism, Stalin!
Opţiunea unei majorităţi sensibile a românilor a fost cât se poate de clară anul trecut când am avut de ales între un “alogen”[7], dar ai cărui urmaşi s-au stabilit în spaţiul românesc (şi nu România) acum 6-7 secole şi un român sadea, ortodox, naţionalist şi, în plus, social-democrat. Căci la noi este posibilă orice combinaţie, după cum reliefează şi Lucian Boia, poţi fi şi naţionalist şi social-democrat şi ortodox, dar şi cosmopolit în acelaşi timp. „E greu de identificat ce ar fi până la urmă autentic social-democrat în Partidul Social-Democrat; cu siguranţă nu discursul naţionalist şi ortodoxist”[8]. Faptul că românii au ales cu o majoritate importantă, care nu se prefigura deloc înainte de noiembrie 2014, alogenul protestant este o notă pozitivă la adresa poporului român, una din puţinele pe care le regăsim în noua carte a domnului profesor Lucian Boia, prea critic, probabil, pentru gusturile vulgatei istorice naţionaliste, prea relativist într-un domeniu care ne-a obişnuit in trecut cu judecăţile de fier beton, instrumentalizate politic. În ultimul paragraf, istoricul îşi permite şi luxul de a oferi un scenariu viitor. Cu multă prudenţă, e drept: „Noile generaţii venite după Revoluţie, ca şi milioanele de români care au văzut între timp lumea, putând să compare şi să judece, vor fi format poate masă critică susceptibilă să facă din România o societate mai ordonată, mai corectă şi mai eficientă. Nu e o certitudine. E totuşi o speranţa”[9] Avem de ales între cei 23 de milioane de români, ţinuţi în lanţurile unei dictaturi crunte, neostaliniste şi 14-15 milioane cât va număra în viitor România, dar liberi, mult mai prosperi şi mai fericiţi, apăraţi de umbrela NATO, finanţaţi de Comisia Europeană. La acest nivel, istoricul nu poate interveni, ar fi putut s-o facă factorii politici de decizie care ar putea măcar da senzaţia că încearcă să inverseze trendul demografic, ci doar constata sec.
Chiar dacă în mare măsură informaţiile aduse nu sunt noi, Lucian Boia, prin renumele său bine-meritat, poate contribui la propagarea în rândul unui public mult mai larg decât cel strict al pasionaţilor de istorie şi/sau istoricilor a valorilor europene. Diversitatea etnică poate fi şi un motor de dezvoltare.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Libris.ro/Elefant.ro.
[1] Cum s-a românizat România, Editura Humanitas, Bucureşti, 2015.
[2] Op. cit., pag. 22.
[3] Oferind totuşi un acces direct la Marea Neagră şi nu mijlocit prin gurile Dunării, având în vedere că principalele porturi ale Vechiului Regat erau Brăila şi Galaţi!
[4] Op. cit., pag. 63.
[5] Pag. 108-109.
[6] Pag. 133.
[7] În accepţiunea naţionalismului românesc de care chiar celălalt contracandidat, actualul premier, a încercat din răsputeri să se folosească.
[8] Lucian Boia, op. cit., pag. 136.
[9] Ibidem pag. 137-138.
