”Cum să fii fericit în România”, volum coordonat de Oana Bârna
Editura Humanitas, București, 2017
Un nou volum colectiv pe un subiect foarte sensibil, despre fericirea de a fi în România. S-au reunit aici 17 personalități care au trăit sau trăiesc în țara noastră, sub coordonarea Oanei Bârna, care le-a dat totală libertatea de mișcare în mânuirea condeiului și în alegerea felului în care își metamorfozează gândurile despre propria fericire. Privit în ansamblu, din acest punct de vedere, volumul de față este inegal, mi-ar fi plăcut mai mult amintiri sau impresii personale, dar și așa există texte excepționale și motive de fericire personale, cu exemple demne de a fi urmate.
Chiar așa, poți fi fericit în România? ”În loc de introducere”, Emil Cioran dă câteva definiții fericirii și nefericirii și este, ca de obicei, cinic și nemulțumit la adresa poporului român, de care nu se poate însă despărți:
”Există un ”pesimism românesc”, sau mai degrabă o ”teamă de a trăi” națională pe care am moștenit-o, neîndoielnic.” (Emil Cioran, pag. 9)
”Nu ne amintim decât de clipele în care am suferit, moral sau fizic. Tot restul, ”fericirea” deci, pare să nu fi existat niciodată.” (Emil Cioran, pag. 9)
”Nefericirea de a fi român. Drama insignifianței.” (Emil Cioran, pag. 18)
Ceilalți semnatari ai textelor își împart impresiile: unii spun că fericirea există în România (și aici subliniez pe cei care au venit de pe alte hotare pentru a se stabili aici, precum Clotilde Armand), alții sunt mai puțin deciși cu privire la acest aspect, fără a-l nega, dar lăsând texte deschise din care doar cititorul poate găsi răspunsul. Unii autori apelează la filosofie, discutând, precum Cioran, despre felul în care poate fi definită fericirea (a se vedea textul lui Horia-Roman Patapievici), alții își construiesc textul pe tiparul unor amintiri, în care rememorează momentele în care au fost fericiți:
”Cum să fii fericit în România? Condiția numărul unu: să nu părăsești România. Never for good. Să trăiești în ea, să împarți cu ea și cele bune, și cele rele. Altfel riști să te molipsești de maladia tânjitului. Totală, incurabilă. Cazul meu, devenit cronic. Deși, în 27 de ani, am bătucit cerul venind la tratament – la cure prelungite de acasă.” (Ariana Rosser Macarie, pag. 131)
”Ecuația paradoxală a fericirii românești”, textul semnat de Gabriel Liiceanu, vorbește despre felul în care s-a schimbat starea spirituală a unor personalități, ajungând mai aproape de fericire, după ce au cunoscut închisorile românești. Cazurile descrise, cu exemple personale, dar și livrești, sunt cele ale lui Constantin Noica și ale lui Nicolae Steinhardt. Nu ratează însă prilejul de a discuta și despre Cioran și cele spuse de el și alăturate în introducerea la acest volum:
”Când am citit selecția din Caietele lui Cioran care deschide acest volum, mi-am zis că i-ar fi stat bine ca introducere la o carte intitulată De ce nu poți fi decât nefericit în România. Căci, altminteri, cum să vorbească de fericire cineva care mărturisește că avea ”darul nefericirii”? Sau unul convins că face parte dintr-un popor crescut cu ”deprinderea nefericirii” și că orice român, trăind ”drama insignifianței”, nu poate fi decât nefericit? Pe 8 aprilie 1965, Cioran împlinește 54 de ani. Și notează: ”Mi-a trebuit o viață întreagă ca să mă obișnuiesc cu gândul că sunt român.” (Gabriel Liiceanu, pag. 21)
Trebuie menționate și alte texte foarte potrivite, foarte bine scrise și care emoționează sau metamorfozează fericirea de a fi român: Ioana Pârvulescu, în ”România redusă la scară. La scara trenului”, își povestește întâlnirile din trenurile patriei, undeva pe ruta Gara de Nord-Brașov, unde se minunează de frumusețea munților de la Bușteni, dar și discută cu câțiva străini despre ”trei motive ca un străin să facă vacanța în România sau ascultă bârfele obișnuite din compartimente; Adriana Bittel în ”Ora de iarnă” redescoperă fericirea printr-o operațiune de mutare la o femeie aparent imposibilă, dar de care era foarte apropiată; Monica Pillat recuperează câteva amintiri din anii comunismului, când micile fericiri erau găsite în întâlnirile cu oamenii de cultură, cu apropiații familiei și cu cărțile. Asta e pentru ea ”Acasă”; în sfârșit, fabula ”Rețeta fericirii în România” a lui Andrei Cornea e cu adevărat fenomenală, însă numai cei cu adevărat inteligenți pot recunoaște oamenii în rețeta felului în care animalele pot fi fericite.
Care este rețeta fericirii, așadar? Poate un început ar fi să respectăm sau ni se întâmple ceea ce spune Tatiana Niculescu în textul său, care începe așa:
”Definiția fericirii se schimba cu fiecare zi care trecea și, până la urmă, aveam s-o formulez cam așa:
Să nu te naști într-un spital bântuit de streptococi aurii, argintii ori de alte nefaste culori. Dacă totuși ai apucat să te naști, să scapi neinfectat, ca să nu fii îndopat de mic cu antibiotice care-ți distrug sistemul de apărare al corpului. Să fi fost născut din dragoste, dacă se poate, și nu din întâmplare, sau, în orice caz, pentru tine, și nu pentru planurile de bătrânețe ale părinților. Prunc, să nu ți se îndese vara pe cap o căciulă și în picioare ciorapi de lână, iar iarna să nu ți se spună că trebuie să te ferești de curent (de aer). Când mergi cu părinții la mare, să nu fii obligat să stai la soare în pielea goală, sub privirile tuturor. În primii ani de viață, când te împiedici și cazi, să nu fii admonestat și pedepsit. La trei ani, să nu ți se dea pe mână un smartphone, ca adulții să-și poată vedea în liniște de treburile lor. Cineva, oricine, să-ți spună povești și să te ocrotească de spaimele nopții. Să fii îmbrățișat și mângâiat des. Cât mai des. Să ai măcar o bunică…” (Tatiana Niculescu, pag. 57)
