„1994. Cartea întâi”, de Mugur Grosu
Editura Paralela 45, Colecția Prima dragoste (coordonator Diana Iepure), Pitești, 2025
Despre Mugur Grosu, spre rușinea mea, nu știam foarte multe, dar, chiar dacă acest lucru nu poate șterge lipsa mea de cunoștințe, sunt totuși fericită că scriu acest semnal de lectură după ce am avut ocazia să-l văd în cadrul Festivalului Internațional de Poezie București, la sesiunea de Slam poetry & spoken poetry desfășurată la ARCUB – Hanul Gabroveni, Sala Mare, str. Lipscani nr. 84-90, în data de 18 septembrie. Artistul a fost cel care a spart gheața, iar fascinația mea se naște nu doar din faptul că nu mai participasem la un asemenea eveniment, ci și din prezența sa scenică, care a fost cu adevărat captivantă, oricât de banal ar putea suna această afirmație. Mugur Grosu reprezintă o voce distinctă în literatura contemporană românească, un creator care jonglează cu mai multe discipline: poezie, performance, arte vizuale, grafică, fotografie.
Născut în 1973 la Constanța, a fost membru fondator al Cenaclului de Marți și unul dintre liderii aşa-numitului Grup de la Constanța. Mugur Grosu a publicat de-a lungul timpului a numeroase volume de poezie şi texte experimentale, printre care Haltera cu zurgălăi (debutul său), Grossomodo, Principala morengo, dar şi volume mai puţin convenţionale, care combină textul poetic cu publicistica sau cu forme inovatoare de expresie. Ca artist plastic şi fotograf, artistul este preocupat în mod constant de intersecția dintre imagine și cuvânt, dintre experiment şi autenticitate, iar proiectele sale au inclus instalații, performance-uri, intervenții vizuale și numeroase colaborări interdisciplinare.
Salut, din nou, acest demers al Editurii Paralela 45 de a publica volume sincretice, în care se îmbină mai multe tipuri de artă. De exemplu, în cazul cărții despre care vă „vorbesc” acum, ne putem bucura de multiplele talente ale autorului. Ne bucurăm de arta narativă, unde, cel puțin din punctul meu de vedere, nu suntem lăsați pe margine: ne adâncim în ritmul povestirii și descoperim un om complex și sensibil, care știe cum să mixeze registrele stilistice și cum să pună în mișcare rotițele imaginației. Poveștile sale captivante sunt urmate de câteva versuri. Aș putea spune că volumul poate fi privit ca unul de poezie cu „note de subsol”. Autorul sugerează că fiecare poezie de la finalul fiecărei povești are un trecut al ei și că, fără dezvăluirea contextului și a sursei de inspirație, poezia nu ar fi pe deplin înțeleasă. Cu toate acestea, în ciuda inducerii ideii că proza, poveste, ar fi doar un pretext pentru poezie, nu ai cum să nu te îndrăgostești de firele narativ-confesive.
Pe lângă acest dans între proză-jurnal și poezie, am remarcat o altă „notă de subsol”: fotografia. O serie de imagini abstract-concrete, în care putem vedea persoana care a trăit tot ceea ce a devenit mai târziu poezie. M-a fascinat din nou felul în care Mugur Grosu reușește să-și lase amprenta și aici, să ne arate că imaginea poate fi și altfel: surprinzătoare, neliniștitoare, vie.
Mugur Grosu nu este doar poet și prozator, ci și un artist vizual complex, preocupat de interferențele dintre text, imagine și spațiu. În tinerețe, a fost atras de aparatele fotografice, inclusiv de cele improvizate, iar această curiozitate i-a format o privire experimentală asupra realității: atentă la texturi, la jocul luminii, la suprapuneri și la felul în care imaginea poate deveni o formă de confesiune. De-a lungul timpului, a realizat numeroase instalații și intervenții artistice, de exemplu, în 1997, la Muzeul de Artă din Constanța, a realizat compoziție realizată din o mie de linguri de lemn care „dansau” deasupra publicului pe ritmuri de jazz. Sau performance-urile stradale în care a îmbrăcat statuia lui Ovidius din Constanța cu o mantie roz și a recitat versuri, transformând poezia în acțiune vizuală.
Aceeași dimensiune performativă se regăsește și în fotografia sa: nu e vorba doar de compoziție, ci de o poezie a luminii și a prezenței, de o explorare a identității prin imagine. Fotografiile lui Mugur Grosu devin astfel extensii vizuale ale poeziei sale — introspecții materiale ale memoriei, portrete de sine care respiră în tăcere aceeași tensiune dintre fragilitate și revoltă.
Romanul 1994. Cartea întâi reprezintă, pentru Mugur Grosu, o bornă de devenire, un punct de trecere și o reconfirmare a unei identități literare în permanentă căutare. Volumul a fost publicat anul acesta, în 2025, la Editura Paralela 45, în colecția Prima dragoste, coordonată de Diana Iepure, și constituie primul volum de acest tip dintr-o trilogie pe care autorul o are deja în plan. Ideea s-a conturat de-a lungul timpului și promite ca, prin volumele următoare, să fie dezvăluit un context mai amplu al formării sale, dar şi acea „fantomă” care bântuie din umbră povestea de dragoste din primul volum, păstrând în permanență o zonă de mister și atracție.
Citind primele pagini ale romanului, m-am gândit inevitabil la stilul scriitoarei austriece Elfriede Jelinek, unde acțiunea se insinuează prin enunțuri scurte, uneori reduse la un singur cuvânt, dar și prin volute stilistice și exprimări metaforice extrem de concentrate, care caută mai degrabă redarea unei senzații decât urmărirea unei narațiuni propriu-zise. Este un stil care m-a cucerit și m-a captivat prin intensitatea sa, făcându-mă să mă reconectez cu ipostaza de cititoare avidă de literatură experimentală, atrasă de testarea expresivității limbajului și de libertatea care răzbate din text.
Prin romanul 1994, Mugur Grosu îşi reconstituie adolescența și primii ani de maturitate din perioada de tranziție de la comunism la capitalism, în orașul său natal, Constanța, dar şi într-un exil voluntar la București. Textul se desfășoară ca o succesiune de episoade, amintiri și halucinații, unde temporalitatea devine fluidă, iar realul e mereu traversat de senzații și proiecții interioare. La fel ca în literatura lui Elfriede Jelinek, acțiunea nu este liniară, ci fragmentată, filtrată prin stări, gesturi și imagini recurente, ceea ce plasează romanul într-o zonă de literatură experimentală, construită mai degrabă pe intensitatea percepției decât pe firul narativ.
Jelinek spunea într-un interviu: „Nu spun povești, ci le destram. Lumea e deja plină de povești. Eu vreau să arăt ce se ascunde sub ele.” Această atitudine de demontare a convenției se regăsește și în proza lui Mugur Grosu, care transformă memoria într-un laborator al identității, iar trecutul, într-o materie poetică instabilă, aflată mereu între document și vis.Această zonă presupune depășirea convențiilor narative tradiționale: nu se urmărește neapărat construcția unei povești clare și unitare, ci explorarea unor forme hibride, unde textul poetic, proza confesivă, materialul vizual și reflecția teoretică coexistă. În felul acesta, romanul lui Mugur Grosu se înscrie într-o tradiție literară în care experimentul devine un instrument de autenticitate, iar fragmentul, discontinuitatea și combinația între arte se transformă în modalități de a surprinde complexitatea vieții interioare.
„Așa am pășit în noul an, 1994. Maidanezi. Vărsați de-o stradă necunoscută în alta, fără alt orizont decât gerul. Sfidând, cu mugetul ăla meta-lic încă-n urechi. Râzând, cu gingiile înghețate și bărbiile însânge-rate de vin. Vâslind orbește în bezna ca de magiun, urmând o stea înecată în păcură.Am scris mai apoi: Ohoho,în timpurile acelea/ îți mai dădea mâna să atârni legănat/ de stârvul unei trompete,/ se mai putea cădea în istoria adâncă/ doar cu insignele pubertății pe frunte.”
Tema centrală a romanului este căutarea identităţii, autonomia şi independenţa faţă de părinţi şi autorităţi, începutul primei iubiri, prieteniile formative, dar şi confruntarea cu riscurile pe care le aduce viața în libertate: fragilitatea, pierderea, dar şi revelarea unor sensuri adânci ale existenței. Stilistic, textul se construiește printr-o combinație neobișnuită de proză și poezie, inserţii fotografice autentice, reminiscenţe autobiografice, dar şi reflecţii filosofice şi mistice. Toate acestea converg într-o scriitură care caută sinceritatea și autenticitatea, dar care, în același timp, își asumă o viziune literară clară, rafinată și conștientă de mecanismele sale expresive.
Cartea întâi nu este doar o poveste despre formare, ci și o meditație asupra modului în care limbajul și literatura pot reflecta fragilitatea și libertatea de a exista în afara oricărei convenții fixe. Potrivit propriei mărturisiri a lui Mugur Grosu, în 1994 autorul îşi propune să recupereze strict acel an al său, anul în care a părăsit Constanța pentru București, demarând un exil atât fizic, cât şi interior. Acolo trăiește viața nomadă a unui neo-hippy: subsoluri, mansarde, străzi, locuri precar intime, încărcate de o tensiune difuză, uneori chiar apăsătoare, în care viața și identitatea se contopesc în încercarea de a se regăsi. Golurile, căderile, unele cu potențial distructiv, sunt la fel de importante ca revelațiile, întrucât ele conturează sensul independenței și al libertății personale, în timp ce „istoria mare” pare că trece pe lângă el sau chiar peste el.
Puteți cumpăra cartea: Editura Paralela 45.
(Surse foto: centruldeproiecte, edituraparalela45.ro, radioromaniacultural.ro.)
