„Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni”, de Cosmin Leucuța
Editura Humanitas, București, 2024
Dacă mi s-ar propune preț de o clipă să mă gândesc la un autor ale cărui cărți merită să fie ecranizate, atunci primul meu gând s-ar îndrepta instant spre Cosmin Leucuța. L-am cunoscut într-un parc din Timișoara, pe la începutul Războiului din Ucraina, și țin minte ce discuții interesante aveam și cu câtă atenție vorbea despre cărțile pe care le citise. Tocmai această atenție și detaliere este sine qua non în lucrările sale. Volumul de proză scurtă „Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni”, apărut în colecția autorilor români contemporani de la Humanitas, nu face excepție de la această cutumă.
Cartea include o serie de povestiri dintr-un segment foarte divers, de la observație socială la adevărate SF-uri cu tentă horror, ceea ce, în fapt, demonstrează talentul plurivalent al lui Cosmin Leucuța de a se juca cu mintea cititorului. Fie că este vorba despre o reinterpretare vie a unui true crime case în povestirea „Zdrobit: o biografie în viu grai a unei tragedii moderne”, fie că e o ilustrare a unui soi de purgatoriu în povestirea unde un cuplu fuge prin deșert de un criminal în serie, fiecare istorie este de-a dreptul caleidoscopică, înglobând în sine o serie de emoții, trăiri și paradoxuri de care cititorul se ciocnește cu violență, pentru că autorul nu poartă mănuși de catifea. Violența este vizuală, apăsătoare și se lasă vâscos peste retină, de unde nu o mai poți scoate cu una, cu două.
Dacă stau să mă gândesc bine, Cosmin Leucuța face un exercițiu foarte interesant, un exercițiu care presupune apăsarea insistentă pe anumite puncte durute, și anume: inconsistența valorilor umane, răul ca monedă de schimb, indiferența umană și, mai ales, superficialitatea. Personajele sale sunt viciate, dar totuși atât de umane încât le poți regăsi în oamenii cu care împarți propria-ți realitate.
Toată suita de povestiri pare să aibă o voce narativă comună, o voce care scoate în relief acele note și subtilități care ajung să ne șocheze, ceea ce pentru proza română contemporană este un atu important. Să poți da voce unor texte în cuvinte puține, astfel încât să le faci cinematografice – iată un pariu literar care nu a dat greș în cazul acesta.
Mă aventurez să afirm că, în egală măsură, acest volum de proză scurtă reușește să certifice calitatea scriitorului Cosmin Leucuța de a fi, în primul rând, un cititor avid, un cititor care încearcă să îmbine propria experiență de descoperire a cărților cu un limbaj stilat, cu o fermitate narativă și cu un soi de ironie în abordarea personajelor sale.
Înclin să cred că acest volum de proză este unul dintre cele mai mature ale scriitorului Leucuța și pot fi, cu ușurință, transformate în istorii mai ample, în ecranizări care cu ușurință ne-ar salva de sindromul impostorului din spațiul postcomunist și ne-ar oferi un loc bun la masa istoriei culturale. Chiar dacă cineva mă poate acuza de o exagerare, mi-o asum. Să poți crea o carte cu episoade vizuale memorabile, pe care mintea să le transpună ușor în realitate, e o misiune deloc ușoară, dar pertinentă în această lume a consumerismului informațional.
