”Dubla flacără. Dragoste și erotism”, de Octavio Paz
Editura Humanitas, Colecția 12 Cărți despre lumea în care trăim, București, 2017
Traducere din spaniolă de Cornelia Rădulescu
Numai citind subtitlul – Dragoste și erotism – și ar trebui să te intereseze subiectul cărții propuse de Octavio Paz, unul dintre laureații Premiului Nobel pentru Literatură. Te aștepți la cele mai importante lucruri ale vieții (esențiale, aș spune eu), la puțină acțiune și discuții aprofundate asupra subiectelor cu pricina. Dar nu, nu vei avea parte de prea multe lucruri de acest gen, ci de teorie pură, despre filosofie și istoria ideilor, fără a atrage prea mult asupra subiectelor tratate pe cititorii obișnuiți, ci numai pe cei aplecați spre studiul filosofiei. Și cum eu sunt un cititor obișnuit…
Dar să vă spun, pe scurt, despre ce e vorba sau ce idei interesante mi-au rămas în minte la finalul lecturii (sau, mai bine zis, la câteva luni după terminarea cărții): în primul rând, volumul este oarecum cronologic, autorul expunând câteva dintre operele semnificative ale omenirii cu privire la dragoste, sex și erotism, cel puțin pe cele pe care le-a studiat el, din Antichitate până în secolul al XX-lea. Prima parte, atunci când discută despre operele antice, definițiile subiectelor tratate și felul în care societatea și religiile au evoluat sub prisma erotismului, este poate cea mai densă și, în același timp, mai explicativă pentru cei care au nevoie de repere despre această perioadă:
”Sexul, erotismul și dragostea sunt aspecte ale aceluiași fenomen, manifestări a ceea ce numim viață. Cel mai vechi, cel mai vast și esențial este sexul. Este izvorul primordial. Erotismul și dragostea sunt forme derivate din instinctul sexual – cristalizări, sublimări, perversiuni și condensări care transformă sexualitatea și, de multe ori, o fac de nerecunoscut. Ca în cazul cercurilor concentrice, sexul este centrul și pivotul acestei geometrii pasionale.” (pag. 15)
Discuția despre erotism se poartă pe bazele omenescului, dar nu e mai puțin adevărat că marile religii au creat sau au oferit, din contră, erezii care aveau în centrul lor sexul și erotismul, definite drept ”căi spre divinitate”. De asemenea, în timp, se face și o cuvenită distincție între Orient și Occident, inclusiv pe tărâmul dragoste și erotismului: în Occident, dragostea se desparte treptat de religie, devenind sub imperiul antichității și apoi al Renașterii, parte a filosofiei sau chiar o filosofie cu totul specială; în schimb, în Orient, unde de asemenea s-au creat opere artistice minunate, dragostea a fost mult timp parte a doctrinei și tradiției religioase, rareori ieșind de sub imperiul acesteia.
În ansamblul lucrării, referirile la omenesc și divinitate sunt nenumărate, dar cel mai important aspect nu sunt acestea, ci felul în care autorul trece prin istoria eroticului prin referințele culturale. Sunt citate nenumărate cărți, poezii, culegeri, nu toate cunoscute publicului (se vede pretutindeni originea sud-americană, fiind descrise lucrări din această parte a lumii, de multe ori necunoscute publicului larg), cum ar fi Cântarea cântărilor a lui Solomon (”culegere de poeme de dragoste profană, una dintre cele mai frumoase opere erotice create de cuvântul poetic”), Cantico espiritual al Sfântului Ioan al Crucii (”unul dintre poemele cele mai intense și misterioase ale liricii occidentale”), Vrăjitoarea lui Teocrit, Divina Comedie a lui Dante sau poemele lui Petrarca. Nu sunt uitate, ca fundamente ale iubirii și erotismului, femeile, fie că vorbim de femei simple, de patricienele romane sau de curtezanele Evului Mediu, inclusiv doamnele descrise de poezia provensală.
Dincolo de multiplele exemple despre operele de artă care au avut în centru dragostea și erotismul, precum și despre autorii sau personalitățile care au stârnit discuții asupra acestor subiecte, restul volumului nu a constituit o reală plăcere pentru cititorul din mine. Multe dintre discuții și teorii au fost prea sterpe sau chiar plictisitoare, fiind deasupra înțelegerii mele și dincolo de domeniile mele preferate. Poate cei pasionați de filosofie și „geniile” pot descoperi lucruri minunate.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas.
”Cină cu ficat și inimă”, de Mihaela Apetrei
Editura Trei, Colecția Fiction Connection. Crime, București, 2018
La începutul capitolelor, aflăm rețete fabuloase, precum supă asiatică de creveți, mille-feuilles, biban de mare în crustă de sare roz și legume exotice blanșate, înghețată de șampanie și choux a la creme cu mousse de citrice, soufle de broccoli cu mousse de fois-gras, asortate cu sos de fructe exotice etc. etc. Fiecare dintre aceste mese sunt anunțate pe Facebook, de către un necunoscut, iar invitatul selecționat vine, se desfată (lucru pe care l-aș face și eu!), este obligat să spună o poveste și apoi pleacă, pentru a fi descoperit câteva zile mai târziu mort, suferind de o atrofie a unui organ vital, ce pare a avea o legătură subtilă cu masa din serile precedente.
Cam astea sunt premisele unui roman polițist românesc, în care Poliția trebuie să descopere criminalul, motivele lui, felul în care-și ucide victimele. Nu este nimic simplu aici, chiar dacă bănuim uneori care este adevăratul vinovat și ce sens are existența și dorința lui de a ucide, imprevizibilul este la fiecare pas și intuiția noastră nu este decât rareori la înălțimea surprizelor autoarei. Dincolo de intrigă, pentru care vă sfătuiesc să citiți romanul, și care poate fi comună cu multe alte romane ale genului (pe care-l prizez rareori, din lipsă de timp), mi se pare că ”Cină cu ficat și inimă” este o odă în favoarea simțurilor, care domină fiecare pagină și gândurile personajelor principale, dar mai ales în favoarea gustului, socotit simțul suprem – doar și titlul, și acțiunea se învârt în jurul mâncării:
”Gustul, ce comoară minunată. Nu-l înțelege nimeni cu adevărat. Singurul simț la care nu poți ajunge altfel decât prin experiență directă. De pildă, pot vedea un tablou și pe ecranul computerului, fără să fiu în galerie, pot vedea o piesă de teatru la televizor, fără să fiu în sală, pot simți un miros pe stradă, fără să am sticluța de parfum la mine. Numai gustul trebuie experimentat direct, mâncarea trebuie să ajungă la tine, în interiorul tău, înăuntru, s-o ai, s-o posezi cu toată ființa, s-o sorbi până la epuizare. Și apoi s-a sfârșit. N-o poți da și altuia, după ce ai consumat-o. A fost doar a ta, a gustului tău. Îmbucătura e unică, efemeră și irepetabilă. Gustul este suprem.” (pag. 13)
Un ”Proiect” al unui obez, priceput bucătar, se transformă din succesul dorit de el, trecut prin delicii culinare, într-un insucces, venit din partea morților care cad pe capete. Polițiștii nu se prea descurcă (se vede că ne aflăm undeva pe tărâmuri românești!), așa că singurele lucruri care ne aduc ceva indicii sunt incursiunile în trecutul personajelor, mai importante decât prezentul incertitudinii și decât Facebook-ul, care oferă doar informațiile dorite și asumate (iată că, până la urmă, este și un roman despre Facebook).
Așadar, un policier românesc, dar care în subsidiar discută multe probleme general umane, mai importante decât acțiunea propriu-zisă, cel puțin pentru mine: una ar fi cea legată de simțuri și de legătura acestora cu artele (referințele literare sunt prezente în aproape fiecare pagină, așa cum sunt și cele legate de alte arte, precum pictura, unul dintre elementele centrale ale cărții fiind Alegoriile lui Bruegel); alta ar fi cea privind desfătările culinare, care pentru mulți dintre oameni reprezintă una dintre plăcerile vieții, după cum se vede și din apetența unor personaje secundare de a fi prezente mereu la mesele personajului ”grotesc”. Aceste aspecte ale romanului sunt, după părerea mea, cele care dau savoare acestuia, și nu acțiunea propriu-zisă sau misterul lui, deși suspansul se păstrează până spre final.
Puteți cumpăra cartea: Editura Trei.
”Lumea ca literatură. Alte amintiri”, de Ioan Groșan
Editura Polirom, Colecția Ego-grafii, Iași, 2017
Despre primul volum al amintirilor ”literare” ale lui Ioan Groșan vă spuneam acum ceva ani, iar o recenzie mai largă a apărut aici, pe Filme-cărți.ro, semnată de Dan Gulea. Nu am scris pe larg atunci, dar într-o mini-prezentare pe Facebook spuneam că am fost amuzat de farmecul povestirii și al întâmplărilor, dar, în același timp, spuneam că s-ar putea ca, pentru unii cititori, povestirile să nu aibă prea mult farmec, mai ales dacă nu cunosc personajele și lumea literară de la noi din ultimii câțiva zeci de ani.
Al doilea volum al seriei își păstrează caracteristicile primului, dar surprizele nu mai sunt așa de mari și de percutante pentru cel care a citit prima parte: unele amintiri sunt amuzante și își păstrează savoarea, în vreme ce altele ne lasă complet reci. Autorul pendulează între lumea literară și cea a familiei sale, încercând, și reușind uneori, să ofere cititorilor ceva amuzament și istorie (nu numai literară, desigur), plus observații fine la adresa metehnelor și obișnuințelor societății:
”Cele mai frumoase momente din crâşmele de fraternizare din orice cartier bucureştean sunt dimineţile de duminică spre prânz. Atunci ele s-au golit de beţivii de cu o seară sau o noapte din ajun, o femeie, de regulă mai tuciurie, dă pe ciment cu un mop umed, goleşte scrumierele, şterge mesele de lemn, iar barmana ciufulită, abia mascându-şi un căscat ecologic, e toată numai un zâmbet. Şi-atunci, pe la unsprezece, unsprezece şi-un sfert, apar ei. Cine sunt ei? Sunt pensionarii. Dar nu orice fel de pensionari, nu sunt genul de bătrânei care joacă table sau şah prin scuarurile din jur şi nici nu pariază la Stanleybet ori Fortuna. Sunt îmbrăcaţi de duminică, în costume ponosite, dar curate, la gât cu cravate care-au văzut şi grozăviile din „obsedantul deceniu“, cu unghii îngrijite, cu pantofi bine lustruiţi, bărbieriţi proaspăt, fiindcă la unii din ei se mai observă o mică tăietură la bărbie. Câţiva au şi baston, dar încă se ţin bine. Se duc la bar şi comandă, invariabil, o sută de „amestecată“, rachiu sau votcă cu sirop, şi-apoi se aşază, totdeauna singuri, la o masă. ” (pag. 33)
Sunt câteva proze de succes aici, care pot fi date ca exemple de texte despre amintiri din comunism și din post-comunist, precum amintirile din perioada Hustler (savuros!), sesiunea de eros în socialism, adică câteva dintre articolele publicate în Hustler (sunt curios câți dintre cumpărători le citeau, de vreme ce, îmi aduc aminte, eram copleșiți de fotografii!) sau concursul de Miss Costinești. Sunt și texte care sunt oarecum lacrimogene, precum Cenaclul din cer, în care trebuie să conștientizăm câți dintre marii scriitori și oameni de spirit au plecat dintre noi, români sau străini.
Pentru mine, ”Lumea ca literatură. Alte amintiri” este o carte agreabilă, de citit rapid în aeroport. Dar nimic mai mult. Și asta pentru că am oarece referințe despre lumea literară de la noi.
Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom.
