„Harta și teritoriul” (La carte et le territoire)
Editura Polirom, Iași, 2011
Traducere și note de Daniel Nicolescu
Este vorba de un artist fictiv: Jed Martin. Nu un practicant al artei fictive (precum arta naivă), ci un artist inventat de autor. Însă, așa fictiv cum e, el interacționează cu personalități cât se poate de reale ale vieții culturale franceze. Printre ei, Michel Houellebecq însuși, cu care are o relație extrem de complexă. Haideți totuși să numim arta pe care o practică Jed Martin artă fictivă, pentru că se potrivește al naibii de bine! El debutează ca fotograf (o veche tradiție de familie), imortalizând produse fabricate: piulițe, șuruburi, apoi pe cei care le produc. După care descoperă hărțile Michelin și constată că „harta e mai interesantă decât teritoriul”. Drept urmare deschide o expoziție cu fotografii de hărți care-l fac celebru. Într-un târziu trece la pictura de portret care îl îmbogățește de tot, dar îi și creează probleme legate de viața lui și a celor portretizați. Așa că renunță și la asta, în cele din urmă.
Unii critici consideră acest roman postmodern al lui Houellebecq drept cea mai slabă carte a sa. Dar atât mie, cât și Academiei Goncourt ni s-a părut cea mai bună, pentru modul suveran în care amestecă realitatea cu ficțiunea, biografii reale cu o anticipare autobiografică stranie, construind un tablou (da, tablou, de ce nu?) în care disecă structura ideatică a momentului cultural francez. Mai ales din artele plastice, aflate în mare suferință.
„Supunere” (Soumission)
Editura Humanitas Fiction, București, 2015
Traducere și note de Daniel Nicolescu
În anul 2022 alegerile din Franța sunt câștigate de moderatul Mohammed Ben Abbes, aflat în fruntea și mai moderatei Frății Musulmane. Franța răsuflă ușurată după ce a simțit șuierându-i pe la ureche glonțul extremist al Frontului Național al Marinei Le Pen. Apoi lucrurile tind să se așeze în noua lor matcă iar lumea încearcă să absoarbă schimbarea și să i se adapteze. Asta face și François, cadru universitar mediu și specialist în Huysmans. Între timp Sorbona IV este cumpărată de saudiți și devine universitate islamică, unde nu pot preda decît profesori musulmani (dar și în universitățile catolice trebuia să fii catolic ca să poți preda), așa că François este pus pe liber. Cu o pensie mai mare decât salariul pe care-l avusese: tot răul spre bine, așadar. Intelectuali francezi de toate nivelurile, bărbați, majoritatea atei, dezbat situația cu mult calm și ajung la concluzia că islamul este înainte de toate un mod de viață bine croit din multe puncte de vedere și ajung să îl îmbrățișeze cu naturalețe. François este printre ei.
O stranie coincidență a făcut ca lansarea cărții lui Houellebecq, programată pentru seara zilei de 7 ianuarie 2015, să fie contramandată din cauza sângerosului atentat de la Charlie Hebdo care s-a produs în dimineața aceleiași zile. Pus la cale de islamiști nemoderați. Criticii au avut totuși ocazia să se pronunțe, rezultând că acesta este un roman premonitoriu de aceeași factură cu 1984 al lui Orwell și Minunata Lume Nouă al lui Huxley, doar că mesajul lui Houllebecq este mai puternic. Ceea ce mie nu mi se pare, nici măcar ca joc al ipotezelor. Poate fi, știu eu, peste 50 sau 100 de ani, dacă nimic altceva important nu se întâmplă până atunci. Dar în nici un caz în 2022!
