”Sînge albastru”, de Angela Marinescu
Editura Casa de Pariuri Literare, București, 2012
Ediția a II-a, revăzută
În urmă cu câteva săptămâni, îmi exprimam crezul cu privire la citirea poeziei contemporane, în postura de cititori obișnuiți, atunci când reluam demersul nostru de a vă recomanda cărți de poezie, cu volumul ”Antologie lirică. Desant 2013” de la Editura Adenium. Continuăm astăzi cu ”Sînge albastru”, de Angela Marinescu, ediția a II-a revăzută, apărută anul trecut la Editura Casa de Pariuri Literare. După cum aflăm din prezentarea autoarei, prima ediție a apărut în 1969, la Editura pentru Literatură și, mărturisește Angela Marinescu, nu a avut parte de recenzii critice, a fost ignorată de toată lumea, iar ”eșecul a fost total”. Criticul literar Alex Goldiș și Editura Casa de Pariuri Literare reiau, din fericire, acest volum într-o nouă ediție nouă, revizuită.
Ce am găsit aici: autoarea avea 27 de ani la debutul său, care poate fi considerat târziu, dar Angela Marinescu venea după 11 ani petrecuți prin spitale, unde a fost suferintă de o formă gravă de tuberculoză pulmonară. Avem 31 de poezii, care au principala calitate, din punctul meu de vedere, că se poate desluși cu ușurință, printre metafore și epitete, sentimente umane reale, suferințe, dureri sau fericiri, ceea ce nu întâmplă des cu poezie contemporană. Nu avem subiect, dar avem mesaje, iar singurul aspect de care trebuie să ținem seama este să citim cu atenție, în liniște, concentrați.
Iată ce spune Alex Goldiș pe coperta a patra:
”De peste patru decenii, Angela Marinescu a rămas una dintre cele mai excentrice figuri ale poeziei românești, de neîncadrat în nici o poetică generaționistă. În Sînge albastru, excelentul volum de debut din 1969 (care mă face să mă întreb unde sînt strălucitele debuturi de altădată), tînăra poetă răsturna abstractismul panteist și livresc à la Nichita Stănescu sau Ana Blandiana într-un imaginar dens și grav, încărcat de fantasme sexuale și funerare. Simbolurile ascensiunii, ale tinereții și ale purității, tipic șaizeciste, făceau loc unui conținut poetic ponderabil și impudic. Ce împărtășea poezia Angelei Marinescu cu versurile colegilor de generație era, poate, doar o anumită calofilie barbiană a formei, la care va renunța pe parcurs. Cu optzeciștii are autoarea Blindajului final și mai puține lucruri în comun, căci formula ei poetică e tot ce poate fi mai străin înscenărilor textuale. E explicabil, așadar, faptul că tocmai postura de outsider o recomandă pe Angela Marinescu drept mamă absolută a autenticismului românesc.”
Despre autoare:
Angela Marinescu (Basaraba-Angela Marcovici) s-a născut pe 8 iulie 1941 în Arad. La vîrsta de cincisprezece ani se îmbolnăvește grav de tuberculoză pulmonară. Se vindecă, după mulți ani petrecuți prin spitale, la douăzeci și șase de ani. Absolventă a Liceului „Moise Nicoară“ din Arad și a patru ani de medicină la I.M.F. Cluj. Licențiată a Facultății de Psihologie a Universității din București.
La începutul lui decembrie 1989, după ce amenință Securitatea cu posibilitatea de a trimite peste hotare un memoriu, poeta reușește să plece în Franța, transmițînd la postul de radio Europa Liberă, prin mijlocirea Monicăi Lovinescu, Scrisoarea celor 18 – protest al unui grup de intelectuali români împotriva regimului Ceaușescu.
Din 1990 pînă în 1996 lucrează ca redactor corespondent la revista Vatra. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România. A debutat publicistic în 1965 cu poeme în revista clujeană Tribuna.
Pentru grupajul de azi am ales trei poezii, care mi-au plăcut mult:
Trupul tău
Trupul tău e tăiat subțire cu lama
Încât lumina răsfrântă din tine-i albastră
Ca un animal despicat.Încât, am să te urmăresc
După mersul tău rarefiat,
După linia absolut perfectă
Cu care ai culcat
Neliniștit
Lanul de grâu, înspre seară.Am să te-ajung
Cu capul viu
atârnând de-obosealăCu pieptul ros
Fără carne
Cu ochi
Fără pleoape.Și precum pasărea, care în mare singurătate,
Țipând își leapădă prada
Am să te uit.
Zeul meu
Ești zeul meu
Tu, care te scalzi în putere
Precum duhul focului în lemn.
Uneori, ești numai sălbatic.
Atunci apele-și smulg morții uitați
Și-i aruncă pe maluri străine.Dar uneori tu ești învins
Și te târăști umil…
Eu însă te previn
Că prea mult sânge-mi ceri
Ca să-ți ridic cu slabe mâini un templu.
Că și așa, numai ruinele lui vor fi limpezi.
Rana
Poate că niciodată n-am să mă mai lupt
Poate nu știu să mă revolt.
Mereu e prea puțin
Să mângâi mut un prunc involt.Poate că șarpele pe care-l port ca pe-un instinct
Să fie un cuțit
Și tot adâncul meu iertat
Să fie-un ghem inform, rănit.Dar chiar dacă-i așa,
Nu-mi este rana vină,
Cu animale mari, naive, care plâng,
O rană este-ntreaga lume anonimă.
