”Un taur în vitrina de piatră (antologie lirică, 1977-2012)”, de Liviu Antonesei
Editura Adenium, Colecția Punct.ro, Iași, 2013
Ilustrații de Dragoș Pătrașcu
Scriam despre Liviu Antonesei acum patru ani, după ce i-am citit cartea ”Literatura, ce poveste!”, apărută în 2004 la Editura Polirom. Poeziile i le-am citit însă arareori, doar când intram ocazional pe blogul său. După ce a înființat Editura Adenium, printre ai cărei colaboratori se numără și Filme-cărți.ro, i-a apărut o antologie lirică (1977-2012), în care se regăsesc probabil cele mai reușite poezii ale sale, alese chiar de către autor.
Câteva cuvinte despre Liviu Antonesei: este licenţiat în psihologie-sociologie şi doctor în ştiinţele educaţiei al Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi. Profesor la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei la Universitatea „Al. I. Cuza”. Scriitor, cercetător ştiinţific, jurnalist de presă scrisă, radio şi televiziune. Titular al mai multor rubrici la publicaţii din ţară şi din SUA, Canada, Franţa, Noua Zeelandă etc. între altele, între 2003 şi 2009 editorialist la Cotidianul, iar din aprilie 2010 pînă la 1 august 1012 la Adevărul. Circa 10.000 de articole în presa culturală şi de informare, circa 1000 de emisiuni TV între 1998 şi 2008 şi în jur de 500 de emisuni de radio. Preşedinte al Fundaţiei Culturale „Timpul”, editoarea revistei cu acelaşi nume, director editorial al editurii „Adenium”. A debutat în 1988 cu volumul Semnele timpului, eseuri, şi a publicat mai mult de cincisprezece volume de literatură şi despre literatură: poezie, proză, eseuri. A publicat, de asemenea, şase volume din domeniul Ştiinţelor Educaţiei (Sursa: Editura Adenium).
Ce am descoperit în ”Un taur în vitrina de piatră”? Liviu Antonesei este o voce cameleonică în poezia sa: poate conduce cititorul în orice punct își dorește, făcând pe placul oricăruia. Dacă cei care îndrăgesc metafora și filosofia poetică au suficient tărâm de descoperit, printre rânduri își găsesc plăcerea și ”profanii” (cum sunt și eu), care apreciază o poezie sinceră, fără ”giumbușlucuri”, de dragoste sau chiar erotică, cu un subiect bine determinat (așa cum sunt, de exemplu, poeziile de final, din ciclul ”London by Night”).
Pentru că antologia are puțin peste 300 de pagini și pentru că mi-au plăcut mai multe poezii, ce merită și atenția dvs., am împărțit acest articol în două: astăzi, șase poezii, în articolul următor încă șase poezii. Sper să vă placă și vouă!
În patria mea
în patria mea în care unii au pîinea
şi alţii cuţitul şi un inoxidabil
lanţ de interese îi leagă pe unii de
ceilalţi,
în patria mea strălucitoare şi tristă, eu sînt un corb bătrîn, fără aripi,
un paria însemnat cu stea albă în frunte,
un recipient fără fund în care-şi vomită –
cu toţii – fierea şi neputinţa şi ura.
Şi pentru că în patria mea de nimic
nu-mi e teamă
şi pentru că în patria mea nimic nu mi
se poate întîmpla în afara iubirii
mele disperate pentru Maria,
sînt cuprins subit de o stranie bucurie,
de o fericire fără margini a gîndului
inimii mele, de un extaz infinit
ca o moarte de aur şi sînge. Ca o lumină
a cărnii.
Drept care, în patria mea de gînduri ucise,
de vinovate tăceri, de umile elanuri interioare,
eu răspund şi semnez propriu:
Liviu Antonesei.
Cours d’amour. Firul de nisip
Ars amatoria
Dar și îndepărtarea absurdă a iubirii noastre
din lumea de aici va trece – pod peste ape secate.
În ceruri, în pământ, totuna vom fi.O singură stea deasupra.
Un trup în adâncul de întuneric,
o inimă roșie și putredă în sticla eternității.
Ne vom iubi într-o noapte,
ne vom urî într-o zi.
Clemansa
Saraca – n-are nici un dinte in gura.
Fumeaza de-i miros talpile
cizmelor metalizate.
Isi da – cica – doctoratul in
agrobiologie, desi simpaticul Nichita
n-a vazut-o niciodata
foarte dezbracata.
Axiome
Dacă o cauți, printre palide chipuri,
greu poți găsi fericirea. Dacă nu o cauți,
nu o găsești.
O scrisoare la post restant, o ruptură
în timp, un colier din oasele mele
în jurul gâtului ei, un miracol.
Ne iubim, deci exist.
În afara timpului
Ție, odinioară și acum
Mătasea de apă pe pielea noastră și nisipul,
și spuma rece până la glezne – soarele perpendicular
limpezind nefiresc conturul unei lumi calcaroase.
Lucruri ce se despart cu precizie, care există,
care se pierd apoi în nepăsarea amiezii.
Te-am privit înfricoșat, simțeam că se va întâmpla
ceea ce se mai întâmplase. Cu două mii de ani
mai înainte. Cu o mie de ani. Sau poate chiar ieri.
O umbră înaltă se-apropie încet de lagună –
ne-a acoperit amintirile și chipul. Apoi a plecat
ca și cum n-ar fi fost. Nicăieri, niciodată, unde
se refugiază toate întâmplările noastre. Atunci, da,
atunci am știut că tu erai semnul.
Și m-am trezit pe malurile indigo ale iazului
din copilărie. Și am văzut, în trecut,
tocmai ceea ce văzusem.
Cîntecel de dragoste
Ea are sufletul pe piele
și ochii-s pete aurii
îți vine s-o săruți întruna
unde știi tu, unde nu știi.Ea are țâțele ca marea
și-n țâțe struguri ruginii
și umbli îmbătat ca Zeus
te duci și vii, apoi rămâi.Ea are un buric vulcanic
ce mișcă într-un ritm nebun –
tu ești plugarul dintr-o stampă și
ari pământul cel mai bun.Lindickul ei vibrează veșnic
în văgăuna de mătasă
te uiți la el cum se ridică
și-acuma tu chiar ești acasă.Cât de nectarul dintre coapse
mai bine să nu vorbești –
aruncă-te-n licoarea dulce
și lasă storul la ferești.Ea are sufletul pe piele
și ochii-s pete aurii
îți vine s-o săruți întruna
unde știi tu, unde nu știi.
(va urma)
1 comment