„Orașul de abur”, de Carlos Ruiz Zafón
Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom, Iași, 2022
Traducere de Emanuela Stoleriu
Coperta a patra a culegerii de povestiri ‘Orașul de abur’ apărută în 2022 în colectia ‘Biblioteca Polirom’ a editurii cu același nume, într-o traducere frumoasă și căreia nu i-am găsit niciun cusur a Emanuelei Stoleriu, ne avertizează că este vorba despre ‘cartea cu care Carlos Ruiz Zafón își ia rămas-bun de la cititorii săi’. Desigur, nu aceasta a fost intenția. Zafón a conceput această colecție de povestiri ca pe un omagiu închinat nenumăraților cititori care i s-au alăturat în călătoria extraordinară care începuse cu ‘Umbra vântului’. Cuprinzând unsprezece povești, ‘Orașul de abur’ oferă cititorului personaje captivante, situații unice și o atmosferă gotică care reprezintă o completare a tetralogiei sale de mare succes, construita în jurul Cimitirului Cărților Uitate. Soarta avea să-l ajungă însă din urmă și în luna iunie a acelui an 2020, Zafón avea să piardă lupta cu cancerul.
Universul în care se petrec povestirile din acest volum este cel al romanelor scriitorului. Fiecare dintre povestiri poate fi citită separat și crează o imagine de carte poștală, uneori îngălbenită, a orașului de la malul Mediteranei unde se petrec și intrigile complexe ale narațiunilor lui Zafón. Uneori recunoaștem teme din romane, străzile par familiare celor care au citit tetralogia, iar o parte dintre numele locurilor sunt cunoscute celor care au vizitat orașul. Majoritatea povestirilor se petrec între sfârșitul secolului 19 și cel de-al doilea război mondial – perioadă de transformări și de convulsiuni în istoria Spaniei, Cataloniei și Barcelonei. Singura povestire a cărei acțiune se petrece într-o altă epocă istorică (și cea mai amplă din volum) este cea intitulată ‘Principele Parnasului’. Titlul îl desemnează pe erou, care nu este altul decât Miguel de Cervantes, scriitor aspirant și îndrăgostit peren, care face un pact faustian cu un personaj misterios care-i va deschide porțile succesului. Iată descrierea orașului cu patru secole și jumătate în urmă:
‘Erau vremuri de legendă, când istoria nu avea alt artificiu în afară de memoria lucrurilor niciodată întâmplate, iar viața nu aspira la alte visuri decât cele trecătoare. În acele vremuri, poeții ucenici purtau fier la brâu şi călăreau fără conştiinţă şi fără țintă, visând versuri cu lama otrăvită. Barcelona era pe atunci un oraş-fortăreață legănat în poala unui amfiteatru muntos, cutreierat de bandiți, care se ascundea în spatele unei mări de culoarea vinului, brăzdată de lumină şi de pirați. La porțile sale erau spânzurați tâlhari şi oameni fără de lege ca să se alunge pofta după lucrul altuia, iar între zidurile ce amenințau să se dărâme, negustori, înțelepți, curteni şi hidalgo de toate condițiile şi vasalitățile se întreceau în slujba unui labirint de conspirații, bani şi alchimii a căror faimă atingea orizonturile şi aspirațiile lumii cunoscute şi ale lumii visate. Acolo, se spunea, îşi vărsaseră sângele regi şi sfinți, cuvintele şi cunoaşterea îşi găseau adăpost, iar cu o monedă în mână şi o minciună pe buze orice aventurier putea să sărute gloria, să se culce cu moartea şi să se trezească binecuvântat între turnurile de veghe şi catedrale pentru a-şi face un nume şi avere.’ (pag. 95-96)
Deși unele dintre povestiri nu depășesc câteva pagini, structura lor este închegată și similară celor din romanele sale. Narațiunea este la persoana întâia și povestitorii sunt într-un fel sau altul legați de lumea cărților. Despre eroii principali cu destinele lor labirintice se povestește indirect, iar aventurile lor au loc într-un univers populat de personaje care au și nume dar mai ales renume: portretistul morților, făuritorul de labirinturi, făuritorul de cărți. Cele mai fascinante sunt însă, la fel ca și în romanele lui Zafón, personajele feminine. Înconjurate de mister, dăruite cu harurile inteligenței și frumuseții, dotate cu puteri magice și cu capacități de transcendere între real și imaginar, între material și spirit, femei sau fantome, ele îi farmecă, îi atrag, îi corup și îi salvează pe povestitori și pe eroi. Unul dintre naratori va inventa povești pentru a o captiva pe fata de care fusese fermecat, și destinul lui va fi marcat de întâlnire, devenind scriitor. O urmărire pe străzile orașului are loc de multe ori pe urmele acestor personaje feminine:
‘ Zilele următoare le-am petrecut căutând-o. De îndată ce tata adormea sau închidea ușa camerei, cufundându-se în uitarea aceea a lui, eu ieşeam şi o luam în jos, bătând străduțele întunecoase de pe lângă bulevardul Born, cu speranţa că o voi întâlni pe Blanca sau pe servitoarea cea sinistră. Am ajuns să ştiu pe de rost fiecare cotitură, fiecare umbră din acel labirint de străzi unde zidurile caselor păreau că se apleacă unele spre altele, formând o rețea de tuneluri. Vechile drumuri ale breslelor medievale trasau o împletitură de străduțe ce plecau de la biserica Santa María del Mar şi se întretăiau într-o aglomerare de pasaje, arce şi curbe imposibile, în care lumina soarelui abia dacă pătrundea câteva minute pe zi. Garguie şi reliefuri marcau trecerile între vechi palate în ruină şi clădiri ce creşteau unele e altele asemenea unor stânci cu ferestre şi turnuri. ‘ (pag. 19-20)
Atunci când întâlnirile se întâmplă, ele par a avea loc de multe ori la hotarele dintre real și fantastic, dintre material și ideal. Pe fundal, de multe ori, se află cărțile, obiecte care codifică și materializează înțelepciunea, magia, frumusețea și misterele lumii.
‘ Era deja noapte când am urmat-o în vila întunecoasă. Un halou palid lumina conturul trupului ei. Cărți căzute şi draperii tocite ieşeau în evidență în peisajul de mobile distruse, tablouri sfâşiate şi pete întunecate împrăştiate pe pereţi asemenea unor găuri de gloanțe. Am ajuns într-un salon mare, unde se afla un mausoleu de fotografii vechi ce miroseau greu a absenţă. Fata s-a ghemuit într-un colț lângă cămin şi a aprins focul cu foi de ziar şi rămăşiţele unui scaun. M-am apropiat de foc şi am luat cana cu vin călduţ pe care mi-o întindea. A venit lângă mine, uitându-se pierdută la flăcări. Mi-a spus că o cheamă Alicia. Avea pielea unei fete de şaptesprezece ani, dar o trăda privirea gravă şi fără sfârşit a celor care nu au vârstă, iar când am întrebat-o dacă fotografiile acelea erau ale familiei sale, nu a zis nimic.’ (pag. 158)
Una dintre povestirile diferite în structură de celelalte din volum este ‘Oamenii cenușii’. Naratorul este în acest caz un ucigaș plătit, care primește ca misiune să-l ucidă pe mentorul său, cel care-i descoperise ‘talentele’, le cultivase și-l introdusese în lumea crimei cu decenii în urmă. Fundalul pe care se petrece acțiunea este Spania la finele războiului civil. Povestirea aceasta ar putea figura în orice antologie de proză scurtă în genul ‘noir’, dar este și un document despre Spania care se afunda în decenii de dictatura:
‘ În zori, când am zărit câmpia nesfârşită a Madridului, am surâs în sinea mea. Peste câteva minute paşii aveau să mi se piardă în labirintul oraşului, de negăsit. Ca întotdeauna, maestrul, chiar şi absent, avea să-mi arate drumul. Ştiam că ziarele vor vorbi despre mine, cărțile de istorie vor încerca să-mi îngroape numele între proclamaţii şi himere. Nu conta. Noi, oamenii cenuşii, aveam să fim tot mai numeroşi. Curând aveam să stăm lângă voi, într-o cafenea sau în autobuz, citind un ziar sau o revistă. Lunga noapte a istoriei abia începuse.’ (pag. 185)
O altă proză de excepție se numește ‘Gaudí în Manhattan’. Naratorul este un student în arhitectură la începutul secolului 20, care are șansa să-l cunoască pe idolul său, marele arhitect Antoni Gaudí. Iată cum este relatat momentul întâlnirii, care are loc în cripta templului Sagrada Familia, proiectul vieții (și al eternității) marelui arhitect, locul în care a trăit în ultimele decenii ale vieții și unde este înmormântat.
‘ După puțin timp, ornamentele ascuțite ale absidei templului s-au profilat în crepuscul, pumnale într-un cer stacojiu. Un paznic mă aștepta la intrarea pe şantier cu o lampă cu gaz. L-am urmat pe sub porticuri şi arcade până la scara ce cobora la atelierul lui Gaudí. Am pătruns în criptă cu inima bătându-mi în tâmple. O grădină de creaturi fabuloase se unduia în umbră. În mijlocul atelierului, patru schelete atârnau din tavan, într-un balet macabru de studii de anatomie. Sub acea maşinărie spectrală am găsit un omuleț cu părul alb, cu cei mai albaştri ochi pe care i-am văzut în viața mea şi cu privirea celui care zăreşte ceea ce restul pot doar să viseze. A lăsat carnetul în care făcea nişte schiţe şi mi-a zâmbit. Avea un zâmbet de copil, de vrajă şi mistere.’ (pag. 198)
Povestirea relatează un episod al vieții arhitectului. În 1908 acesta fusese invitat la New York pentru a construi acolo un altfel de templu, un zgârie-nor, o catedrala păgână. Plata pentru misterioasa comandă urma să fie finanțarea până la capăt a proiectului Sagrada Familia. Ucenicul arhitect povestitor îl însoțea pe marele arhitect într-o călătorie – probabil imaginara – servindu-i că translator. Cu acest prilej vă primi o neuitată lecție despre profesie și artă.
‘ Ştii ce-i un zgârie-nori?
Cum nu aveam experiență personală în materie, am turuit ce ne spuseseră la facultate despre Școala de la Chicago, structurile din aluminiu şi invenția momentului, ascensorul Otis.
Prostii, mi-a tăiat-o Gaudí. Un zgârie-nori nu-i decât o catedrală pentru oamenii care, în loc să creadă în Dumnezeu, cred în bani.’ (pag. 199)
Știm azi că acest proiect nu a fost realizat vreodată. Căzut în uitare, a fost redescoperit în 1956. Un secol după ce Gaudí desenase schițele, el a devenit unul dintre punctele de inspirație ale reconstrucției de pe Ground Zero.
Regăsim în această culegere de povestiri stilul sublim al romanelor lui Zafón. Poezie fară rime, narațiune captivantă, mister, tragedie, umor. Spiritul lui Miguel de Cervantes, care este personaj într-una dintre povestiri, pare a veghea asupra a tot ceea ce a scris autorul. Putem doar să ne imaginăm cum ar fi putut continua traseul său literar. Volumul acesta de povestiri ar fi fost probabil o interesantă anexă la finele tetralogiei, o ocazie de a pătrunde în atelierul de creație al lui Zafón, de a vedea unele dintre schițele impresionantului proiect narativ, de a cunoaște câteva personaje înainte de a capătă complet contur sau altele care nu au intrat până la urmă în cele patru volume de romane. Așa cum a decis soarta, el este o încheiere, un rămas bun, o ultima reverență a unui mare scriitor către cititorii săi.
