”Rătăcitorii”, de Olga Tokarczuk
Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom. Actual, Iași, 2018
Traducere din limba polonă şi note de Cristina Godun
Olga Tokarczuk este una dintre cele mai cunoscute scriitoare poloneze de astăzi. Născută în 1962, a câștigat de două ori Premiul Nike, cel mai prestigios premiul literar al Poloniei. Opera și activitatea sa nu sunt lipsite însă de controverse în țara natală. Convingerile ei politice de stânga au făcut-o țintă atacurilor reprezentanților dreptei naționaliste aflate la putere în Polonia. Asociația ‘Patrioții din Nowa Ruda’ (orașul în care trăiește) a cerut consiliului orașului să-i revoce cetățenia onorifică, deoarece, așa cum a afirmat asociația, calomniase ‘bunul nume al națiunii poloneze’. Senatorul Waldemar Bonkowski din Partidului Dreptății și Justiției aflat la putere a afirmat că literatura și declarațiile publice ale Olgăi Tokarczuk sunt în „contradicție absolută cu principiile politicii istorice poloneze”. Tokarczuk i-a răspuns că ea se consideră a fi adevărata patriotă, nu oamenii și grupurile care o hărțuiesc și ale căror atitudini și acțiuni xenofobe și rasiste sunt dăunătoare Poloniei și imaginii Poloniei în străinătate.
Consacrarea internațională i-a adus-o Olgăi Tokarczuk Premiul Man Booker International atribuit în 2018 cărții ‘Rătăcitorii’. Decernarea premiului vine la zece ani de la publicarea cărții în 2008 și primirea primului Premiu Nike din carieră. Expunerea internațională a ocazionat reacții entuziaste din partea criticii și confraților scriitori din lumea largă care au avut acum ocazia să-i cunoască scrierile. Unii dintre ei nu au ezitat să o numească ‘o scriitoare magnifică’, ‘unul dintre puținii scriitori europeni remarcabili ai ultimului sfert de secol’ sau ‘probabil unul dintre cei mai mari scriitori în viață de care nu ați auzit’. Cartea a apărut în limba română în 2013 în editura ART în traducerea fără cusur a Cristinei Gorun, și a fost republicată în 2018, în colecția Biblioteca Polirom a editurii Polirom (aceasta este ediția pe care am citit-o eu).
Cartea este în mare parte scrisă la persoană întâi, și este evident că este vorba despre vocea scriitoarei sau a unei alter-ego a ei:
‘ … niciodată nu am devenit scriitoare adevărată sau – mai bine zis – scriitor, fiindcă la genul masculin cuvântul asta sună mai serios. Mie viața mi-a scăpat mereu printre degete … În scrisul meu viața se preschimba într-o istorie incompletă, în povestioare onirice, cu intrigi neclare, îmi apărea de departe în perspective neobișnuite și răsturnate sau în secțiuni transversale – și-mi era greu să trag niște concluzii cu privire la întreg. Oricine a încercat vreodată să scrie un roman știe ce îndeletnicire anevoioasă este, desigur una dintre cele mai amarnice îndeletniciri cu care te poți ocupa. Trebuie să rămâi mereu în interiorul propriei tale ființe, într-o celulă individuală, în solitudine absolută.’ (pag. 15-16)
Cartea Olgăi Tokarczuk nu este un roman. Este acel gen de carte care nu se lasă cu ușurință încadrată într-o singură categorie literară: un amestec de memorii personale, note de călătorie, culegere de eseuri și aforisme, proză realistă, istorică și fantastică și portrete ale unor oameni întâlniți în peregrinările scriitoarei care își declară apartenența la tagma ‘rătăcitorilor’. Ceea ce unește aceste fragmente de literatură eclectică și (în mare parte) fermecător de frumos scrisă este neliniștea ca stare permanentă, nevoia personajelor și a scriitoarei ca personaj central de a se afla în mișcare, mobilitatea și disponibilitatea de a schimba perment peisajul. ‘Să vezi înseamnă să știi‘ spune unul dintre personajele cărții, dar ‘rătăcitorii’ Olgăi Tokarczuk nu fac parte neapărat din categoria celor care călătoresc în mod programatic, colecționează locuri celebre sau etichete de hoteluri pe geamantanele care oricum sunt mai mult virtuale decât reale. Mobilitatea este modul de a exista al ‘rătăcitorilor’. Singurătatea este cealaltă coordonată a existenței lor. Un călător înrăit, dar care preferă să-și împărtășească experiențele cu tovarăși de drum este considerat de scriitoare că nu ar avea adevărată stofă de rătăcitor. Într-un fel, cu toții, în epoca Internetului, suntem niște rătăcitori. Dacă nu călătorim, atunci planificăm viitoarea călătorie, dacă din motive diferite nu ne-o putem permite, o visăm de acolo unde ne aflăm.
Cartea este în esență o odă închinată mișcării, călătoriilor, rătăcirilor. Opusul mișcării este încremenirea, moartea, cealaltă obsesie a cărții, împreună cu formele și tehnicile prin care corpul omenesc și părțile sale pot fi conservate și păstrate în nemișcare pentru eternitate.
‘Leagănă-te, mișcă-te, fugi. Numai așa poți scăpa din ghearele lui. El stăpânește asupra a tot ce este nemișcat și mort, asupra a tot ce e inert și paralizat. …
Așa a pierit cel care s-a revoltat. A fost prins, iar trupul lui, bătut pe cruce, imobilizat ca o insectă, expus privirilor oamenilor și ale făpturilor neomenești, dar mai ales supus privirilor oamenilor, căci lor le plac în mod deosebit spectacolele; nu e de mirare că recreează în fiecare an acest moment și îl sărbătoresc, rugându-se unui trup neînsuflețit.
De aceea tiranii de orice neam, servitori ai iadului, au în sânge ura față de pribegi – de aceea îi persecută pe țigani și pe evrei, de aceea îi forțează pe toți oamenii liberi să se așeze într-un loc, oferindu-le o adresă care reprezintă, de fapt, o sentință.
Au de gând să construiască o ordine încremenită, să facă trecerea timpului o părere. Au de gând să facă zilele să semene între ele, imposibil de diferențiat, au de gând să construiască o mașinărie mare in care fiecare creatură va trebui să-și ocupe locul și să execute mișcări superficiale. Instituțiile și birourile, ștampilele, publicațiile, ierarhiile și rangurile, cererile și refuzurile, pașapoartele, numerele, cardurile, rezultatele alegerilor, reduceri de prețuri și adunarea punctajelor, colecționatul, trocul.
Să prinzi lumea în pioneze cu ajutorul codului de bare, fiecare lucru să primească o etichetă, să se știe ce produs este și cât costă. Limba asta străină să fie de neînțeles pentru oameni, să fie citită doar de mașini și automate care noaptea, in marile magazine subterane, să țină prelegeri despre poezia codului de bare.
Mișcă-te, fugi! Binecuvântat fie cel care merge. (pag. 236 – 239)
Nu orice fel de călătorie se potrivește tagmei rătăcitorilor. Sunt preferate cele fără țintă precisă și planificare minuțioasă. Pentru rătăcitori călătoriile sunt un mod de viață, nu un interludiu măsurat în zile de concediu plătit. Ghidurile turistice mai mult dăunează, căci a descrie înseamnă a distruge. De pe cărți trebuie șterse locuri marcate de suferințe, de rănile și durerile vieții. Cartea este ilustrată de hărți, majoritatea hărți vechi, din acelea pe care cu greu mai putem descifra câte un nume cunoscut, ale căror convenții cartografice și simboluri au fost de mult uitate. Personajele cele mai memorabile ale cărții, în afară de scriitoarea povestitoare sunt și ele, fiecare în felul sau, rătăcitori: Eric, fostul marinar pe baleniere, care își ia pasagerii bacului într-o neașteptată călătorie pe mare; Annușka, femeia care încearcă să devină cerșetoare în labirintul metroului moscovit mai degrabă decât să continue o viață marcată de rutina îngrijirii unui copil bolnav; Kunicki, bărbatul care decide să plece în rătăcire pentru că lumea pe care o cunoaște nu mai are sens, după ce soția și copilul sau dispar și reapar fără explicație. Alte personaje sunt urmărite de obsesia morții și a conservării corpului omenesc după moarte: prpfesorul în istoria Greciei Antice urmărit de destin în croazierele sale pe Marea Egee; sora lui Chopin trecând ilegal frontierele Europei pentru a readuce în patria sfășiata vremelnic de istorie inima compozitorului; Filip Verheyen, târziul savant renascentist care învață de la Spinoza și perfecționează artă conservării după moarte a organelor disecate din cadavre; femeia care se reîntoarce în Polonia după multe decenii de exil la celălalt capăt al lumii pentru a-și revedea iubitul din adolescență de care viața o despărțise, aflat în pragul morții, și pentru a-și îndeplini promisiunea și jurământul de atunci.
Mărturisesc că de la un punct încolo amestecul de stiluri și genuri literare, diferite în fiecare capitol, m-a descumpănit. Povestiri și mici nuvele perfecte stilistic și impresionante în conținut alternează cu note de jurnal sau cugetări de o frază, demne de citatele cu floricele pe care le îndrăgesc unii utilizatori Facebook. Unul dintre eroii cărții ține de altfel lângă noptieră un volum cu aforismele lui Cioran. Primele pagini ale cărții sunt atât de dense și de frumoase încât au un impact imediat asupra cititorului, dar ele sunt urmate curând de note și fragmente pline de platitudini sau de filosofare încâlcită, culese parcă dintr-un carnet pierdut sau dintr-o pagină personală de rețea socială. Mă întreb dacă acest amestec stilistic, repetat de-a lungul întregii cărți, este și el intenționat. S-ar putea ca răspunsul să fie pozitiv, s-ar putea ca această inconsecvență să fie programatică, să facă parte din ilustrarea ideii rătăcitorilor. Impresia mea de cititor este însă că ea dăunează impactului și plăcerii citirii ansamblului. Paginile bune și frumoase ale cărții, majoritatea, fac însă din ‘Rătăcitorii’ Olgăi Tokarczuk una dintre lecturile cele mai frumoase și mai interesante de care am avut parte în ultima vreme.
Puteți cumpăra cartea: Cartepedia.ro.
(Sursă fotografii: Polirom.ro, Lodz.Wyborcza.pl)
