”Arta conversației cu Ileana & Romulus Vulpescu. Dialoguri peste timp”, de Ion Jianu
Editura Vremea, Colecția Fapte. Idei. Documente, București, 2016
Cuvânt-înainte de Nicolae Iliescu
Sunt unul dintre puținii care nu au citit ”Arta conversației”, romanul scris de Ileana Vulpescu ce a făcut furori la finalul epocii comuniste din România, ba chiar și ulterior, în anii ’90. Nici cu Romulus Vulpescu, soțul acesteia, nu am avut prea multe tangențe, singurele amintiri pe care le-am găsit în legătură cu persoana sa fiind câteva apariții televizate, de demult, în calitate de membru al Partidului România Mare. Așadar, am citit această cărticică fără să am nici simpatii, nici antipatii, doar pentru a afla mai multe despre aceste ”personaje”, binecunoscute publicului cititor.
Ce am descoperit aici? În primul rând, este o carte de interviuri, luate de către Ion Jianu (necunoscut pentru mine) celor doi soți, din care patru cu Ileana Vulpescu, mai bine spus mini-interviuri, și unul masiv cu Romulus Vulpescu. Ion Jianu este un intervievator abil, întrebările sunt destul de pertinente, mai ales că el cunoaște bine atât opera, cât și viața celor doi, iar interviul cu Romulus Vulpescu dovedește cu prisosință acest lucru, în vreme ce cele luate scriitoarei par niște dovezi ale cultului personalității. Passons… Primul lucru care frapează este cuvântul-înainte al domnului Nicolae Iliescu, iarăși un ilustru necunoscut (doar pentru mine, probabil), care, printre altele, nu găsește aproape niciun editor demn de a fi citit la 22 sau la Dilema veche, căutându-i astfel circumstanțe atenuante lui Romului Vulpescu pentru prezența sa în paginile României Mari:
”Funcțiile publice ale lui nea Romică – senator și membru, odinioară, în CNA, demnități neiertate la români, unde fiecare nutrește iluzia tembelă că lui i se cuvine mai mult decât aproapelui său – plus semnătura găsibilă în coloanele revistei România Mare. Ei și? Ca și cum, dacă ai scrie la 22 sau la Dilema Veche ai intra automat în Panteon (noroc că nu avem așa ceva, atunci să fi văzut păruială!). Din prima publicație de după ”Ei, și?”, eu, unul nu aș reține nicio semnătură, iar dintr-a doua, numai pe aceea a lui Radu Cosașu, atât. Hai, mă rog, și pe aia a lui Pleșu, că, orișicât, gazetar mai e, așa, mai nimerește un articol din cinci!” (pag. 5-6)
Putem considera că interviurile cu cei doi au două fețe, pe care orice cititor obiectiv le poate sesiza. În primul rând, au fost aduse în acest volumaș doar interviurile lui Ion Jianu, care a încercat, prin mijloace proprii, destul de puțin sesizabile, să construiască o aură celor doi scriitori, o aură de ”nemuritori”, oferindu-le astfel o aparență de perfecțiune. Astfel, răspunsurile lor la întrebările ”orchestrate” sunt abile, chiar nevinovate pe alocuri, dar propriile spuse îi aduc, poate chiar inconștient în centrul atenției. Poate chiar au fost perfecți, dar senzația este pe alocuri de falsitate. Un exemplu tipic este finalul notei bio-bibliografice a Ilenei Vulpescu, care se încheie cu o propoziție megalomană, ce nu își avea rostul:
”Intenționează să doneze bibliotecii ”Alexandru și Aristia Aman” din Craiova niște cărți franțuzești vechi.” (pag. 29)
În al doilea rând, aceste personaje chiar au fost în centrul lumii literare românești pentru o lungă perioadă de timp și, prin această implicare, ni se aduce în fața ochiului câteva aspecte interesante cu privire la condiția scriitorului în perioada comunistă, cu privire la modul în care au evoluat relațiile oamenilor de litere cu Securitatea sau cu cenzura, felul în care ei puteau să se situeze în poziții anticomuniste în interviurile luate (cum este cazul celui luat în 1983 lui Romulus Vulpescu), dar destinate a fi publicat integral abia după mulți ani.
Cu gândul la conflictul de acum din Uniunea Scriitorilor, mi-am dat seama că lupta aceasta este o chestiune de moment, menită să aducă o evoluție actualului mers poticnit. De altfel, situația de acum 30-40 de ani era mult mai calmă, mai liniștită, USR-ul fiind locul unde scriitorii se ascundeau parțial de cenzură și discutau modalitatea prin care se poate face așa-numita „rezistență prin cultură”:
”În Uniunea Scriitorilor era o atmosferă mult mai creștinească, în sensul bunăvoinței, decât în zilele noastre. Erau câțiva mahări, în rest, toți cam sărăcuți, dar prietenoși unii cu alții. În orice caz, nu simțeai că-ți răsuflă-n față invidia, reauavoință, intriga. E drept că n-am vrut să iau locul nimănui, favoruri nu mi se făceau, nu mă luam la întrecere cu nimeni.” (pag. 22-23)
Așadar, o carte destul de ușurică și la propriu, și la figurat, în care fanii celor doi scriitori sau a operelor lor literare pot afla lucruri noi, dar care celorlalți, neutrii, li se poate părea cam dezamăgitoare. Rămân la părerea că un editor ar trebui să studieze oarecum cărțile pe care le publică, mai ales dacă acest lucru se face la solicitarea autorilor, și să nu le publice dacă acestea nu sunt altceva decât laudă de sine (a celui care le propune) sau doar o promovare a cultului personalității (a celui despre care se vorbește). Iar dacă subiectul e cât de cât viabil, trebuie studiate foarte atent prefața sau cuvintele de pe coperta a patra, care nu pot face decât deservicii, părerea mea.
