Apropieri, de Ion Vianu
Editura Polirom, Colectia Ego-Grafii, Iasi, 2011
Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul librariei online Libris.ro.
‘Apropieri: titlul sugereaza o privire de aproape asupra unor subiecte din sfera literara, istorica sau a ideilor. In acelasi timp, Apropieri poate sa insemne demersul de a sesiza proximitati acolo unde aparent exista numai departari.’ Asa incepe introducerea de pe coperta a patra semnata de Ion Vianu la editia publicata de Editura Polirom, 2011 a colectiei sale de eseuri si note de lectura. Un titlu cat se poate de potrivit pentru aceasta adunare originala de ganduri bazate pe trairi, lecturi si evenimente recente. Nimic nu este fortat in aceste apropieri ale departarilor aparente si de fiecare data perspectiva originala a autorului, experienta sa de viata si experienta profesionala de medic si de psihanalist adauga valoare si intaresc originalitatea care sta la baza interesului pe care cartea o trezeste in randul celor care au sansa de a-i fi cazut in mana.
Apropieri este impartita in trei sectiuni. Primele doua sunt colectii de eseuri, cea de-a treia cuprinde apropierile propriu-zise.
Prima sectiune intitulata Eseuri in libertate debuteaza cu o reflectie asupra varstelor, a trairii si asumarii imbatranirii cu poverile si cu avantajele sale. Urmeaza un eseu politic care demonteaza mecanismele supunerii personale in regim dictatorial, pentru a continua cu o analiza a rolului poporului rus in istorie si aici facem cunostiinta cu prima dintre temele care vor reveni in volum, ca si cu perspectiva necrutatoare din care Ion Vianu cacterizeaza aberatia bolsevica, aici prin prisma scrierilor filosofului rus Berdiaev, refugiat in 1924 din Rusia si devenit din perspectiva crestina unul dintre criticii si expozatorii (putin ascultati in epoca) a celor care se petreceau in imperiul slav cazut sub dominatia necredicionsilor: ‘Bolsevismul – ramura castigatoare in Revolutie – este, dupa Berdiaev, „sinteza dintre Ivan cel Groaznic si Marx”‘ (pag. 33). Eseul principal al sectiunii este o continuare intr-un fel al acestui articol, o analiza detaliata a unei teme dostoievskiene pusa in cuvinte in romanul Idiotul – ‘Frumusetea va mantui lumea’. Dostoievski este de altfel unul dintre reperele constante ale gandirii lui Ion Vianu asa cum este exprimata de acest volum si eseul ii prilejuieste scriitorului reflectii despre raportul dintre estetic si etic si despre puterea sociala a frumosului.
Specifice acestei sectiuni sunt si repetatele referinte la opere de arta si in special la tablouri ale unor maestri de la Cranach la Picasso. O editie ilustrata a acestui eseu ar fi o delectare pentru privire si ar intari puterea textului.
A doua sectiune a volumului se intituleaza Psihanalitice si este sectiunea in care experienta profesionala a lui Ion Vianu vine in ajutorul analizelor sale si propune o viziune originala asupra multora dintre subiectele aduse in discutie. ‘Cum devine boala ideologie: reflectii despre romani’ propune o lectura paralela a trei ganditori care in prima jumatate a secolului 20 au incercat sa dea raspunsuri intrebarii ‘cine suntem’ din punct de vedere al identitatii culturale: D.D. Draghicescu, Emil Cioran si Mircea Vulcanescu. Pozitiile ideologice si conceptiile politice ale celor trei sunt juxtapuse cu receptia lor in epoca si cu destinul foarte diferit al celor trei, legat insa fiecare in parte de modul in care si-au construit argumentatia. Persoana si ideologia, destinul individual fata de modul in care sunt percepute de fiecare tipologie si destinul neamului sunt asociate in mod original in acest eseu.
Am mai retinut in aceasta sectiune ‘Romania fara Freud’ care cuprinde o scurta istorie a psihanalizei romanesti incluzand aspecte legate de rolul autorului in aceasta evolutie, dar mai ales eseul cel mai intins al sectiunii in care sunt adusi intr-o prezentare comparativa doi ganditori din prima jumatate a secolului 20 – G.G.Jung si Rene Guenon – intr-o incercare de a explica prin intermediul scrierilor lor (vizionare in anumite aspecte) elemente ale crizei lumii contemporane si a raportului intre culturile occidentala si cea orientala (in special islamica), intre conservatorism (sau chiar regresiune inspre o tanjuita epoca de aur a valorilor morale stabile) si ideologia ‘progresista’ a occidentului.
Sectiunea cea mai interesanta a cartii este cea de a treia numita ‘Portrete interioare’. Este vorba despre un mozaic de vreo 50 de articole (nu stiu daca au fost publicate deja unele dintre ele in presa) de format constant (2-3 pagini, pana la vreo 1000 de cuvinte), si care formeaza un mozaic de impresii de lectura, cugetari pe marginea unor aniversari culturale, portrete ale unor personalitati cu impact cultural si politic. Spatiul de discutie oscileaza in permanenta intre exil si Bucurestiul natal care pare a reveni ca spatiu geografic de referinta si de suflet al autorului oriunde s-ar gasi fizic. Repere constante sunt Dostoievski pe care l-am mentionat deja, dar si Emil Cioran, fata de care Ion Vianu pare a simti afinitate (poate si din cauza comunalitatii exilului) in ciuda distantarilor ideologice explicite. Din siragul multor memorabile asocieri as mentiona notele de lectura la Nabokov, von Rezzori, Coetze, Pamuk si la Les Bienviellantes a lui Jonathan Littell, potretele lui Beckett si Gafencu sau analiza psihologica a relatiei dintre Hannah Arendt si Heidegger (incheiata cu o fraza de o ironie taioasa, in contrapunct cu aparenta seriozitate a analizei).
Inedit pentru mine este personajul lui Raymund Netzhammer, episcopul catolic al Bucurestiului din vremea regilor Carol I si Ferdinand, ca si perspectiva din care este prezentat volumul din memoriile reginei Maria care se refera la anul 1926. Dominique Fernandez (de la Academia Franceza) devine cel psihanalizat prin prisma raportului cu tatal sau Ramon Fernandez, comunist transformat in colaborationist, pe care academicianul nu l-a cunoscut aproape deloc, dar despre care si-a petrecut o mare parte din timp si i-a dedicat o mare parte din paginile scrise in incercarea de a intelege mecanismele aderarii acestuia la extremismele totalitare din prima jumatate a secolului 20. Cele mai emotionante mi s-au parut insa doua portrete care descriu doua femei exceptionale (si nu ma pot opri sa nu constat ca lui Ion Vianu ii reusesc parca mai bine portretizarile feminine). Una este Lena Constante, artista plastica arestata si intemnitata in 1950 pentru 11 ani, in mijlocul unei vieti care avea sa-i fie sortita sa fie indelungata si marcata in final de succese si recunoastere: ‘Un destin e o totalitate. Miezul vietii ei a fost suferinta, dar intraga ei viata nu a fost numai suferinta’ (pag. 238). Cealalta o evoca pe Sanda Stolojan si povestea ei de iubire platonica cu Constantin Noica, relatie aflata sub semnul supravegherii continue a Securitatii in anii 70, si care se incheie cu intrebarea-verdict ‘Sa fie oare triste toate povestile de dragoste?’ (pag. 283)
Spatiul de referinta cultural al lui Ion Vianu este cel al formatiei clasic europeene. De cate ori se aventureaza spre frontierele cu spatii diferite este grijuliu in a ne avertiza, cum ar fi in eseul mentionat despre Rene Guenon, sau in frumoasa asociatie care se refera la un episod din Mahabharata, unde il surprindem parca glossand in stil eminescian: ‘Credinta indiana ilustrata in acest pasaj este ca anumite legi nu pot fi incalcate fara ca pedeapsa sa se abata nu numai asupra faptuitorilor, ci si asupra celor care depind de ei. O singura rotita este deranjata in mersul ei, si intreaga mecanica a Universului se corupe. Legea Naturii si legea moralei sunt identice.’ (pag. 266) Cititorul insusi trece printr-un proces de ‘apropiere’ de temele aduse in discutie si totul se petrece prin intermediul unei lecturi placute si incitand permanent la dialog si gandire.
1 comment