”Cartea cetății doamnelor” / Le livre de la cité des dames, de Christine de Pizan
Editura Polirom, Colecția „Biblioteca medievală”, Iași, 2015, 752 p.
Ediție bilingvă, traducere, studiu introductiv și note de Reghina Dascăl
Prima parte aici.
II. Eternul feminin
Cartea este construită sub forma unui dialog – formă privilegiată de exprimare – între autoare și trei personaje alegorice: Doamna Rațiune (Raison), Dreapta Judecată (Droitture) și Dreptatea (Justice), cele trei imagini ale feminității care guvernează Cetatea.
Există astfel trei părți ale Cetății: fundația, edificiile și turnurile, puse sub semnul câte unui personaj alegoric. Prima parte, povestea Rațiunii (fundația Cetății) este alcătuită din exemple de războinice, de la amazoane la personalități precum Semiramida, Artemisia, Zenobia din Palmyra. Zidurile Cetății sunt întruchipate de poetele antice (Cornificia, Proba, Sappho), iar meșteșugurile sunt apanajul zeițelor sau al personajelor de tipul Minerva, Ceres, Arachné, pe care Christine de le demitologizează, insistând pe inepția oamenilor (bărbaților) din vremea când aceste femei elevate (deci nu nepărat zeițe!) s-au exprimat. Urmașii au venerat realizările acestor personalități feminine (de pildă, pe Ceres și descoperirea agriculturii, a cultivării pământului), transformându-le, cu timpul, în zeițe, în divinități. Este o primă notă a unui anticlericalism surprinzător, cu atât mai mult cu cât Christine de Pizan scrie într-un veac în care Biserica era atotputernică.
Tot pentru zidurile Cetății sunt portretizate Didona sau Elissa, cea care este înțeleapta întemeietoare a Carthaginei, precum și pictorițe faimoase: Thamaris, Irina din Grecia, Marcia din Roma, dar și Anastasia, specialistă în miniaturi, cea care a lucrat îndeaproape cu Christine de Pizan. Păstrată în mai multe manuscrise (cel mai valoros includea și 26 de anluminuri sau miniaturi), Cetatea… nu mai are, în această ediție românească, și imaginile reproduse (cu excepția copertei I).
A doua parte, povestea Dreptei Judecate, care construiește case în Cetate, le aduce aici pe sibile: Persia, Libica, Delphica, Cimeria (din Italia), Eriphile (Babilon) sau Erithrea (a prezis venirea și patimile lui Iisus), Samia (Samos), Almathea sau Cumana (din Cumae, Italia), Hellespontina, Frigica, Tiburtina sau Albunia. Sunt și alte profetese, din Vechiul Testament: Deborah, Elisabeta, Ana, regina din Saba, fiice faimoase (Drypetina, fiica lui Mitriade; Claudina), precum și soții, din antichitatea greco-romană (dar și din cea orientală), în paralel cu exemple din epoca medievală; e vorba de Artemisia, soția lui Mausolus și deci creatoarea mausoleului, Agripina, cea oropsită de împăratul Tiberius din cauza soțului, Iulia, fiica lui Iulius Cezar, Xantipa (soția lui Socrate), Pompeia Paulina (soția lui Seneca). Pe de alta, din prezentul autoarei, sunt portretizate: Valentina de Visconti, mama poetului Charles d’Orléans, disprețuită de soțul ei, Ludovic de Valois, frate al lui Carol VI; Novella, retoriciană, fiica lui Giovani Andrea, profesor de retorică în sec. XIV, precum și alte doamne din anturajul Christinei, cum ar fi regenta Isabela de Bavaria sau alte ducese pe care autoarea le cunoscuse direct la curtea lui Carol V.
Cu o vastă cultură, bazată în primul rând pe cărțile de referință ale epocii sale (tratate de istorie, de mitologie ș.a.), Christine de Pizan lasă se întrevadă și note anticlericale foarte îndrăznețe. Într-un discurs al Dreptei Judecăți se citește: „Haide să-ți vorbesc și despre papi și despre oamenii Sfintei Biserici, care ar trebui să fie mai buni și mai virtuoși decât alți semeni ai lor. Dar, dacă la începuturile Bisericii erau sfinți, de la Constantin, cel care a împroprietărit Biserica cu mari bogății și acareturi, încoace despre ce sfințenie mai poate fi vorba? trebuie doar să citești istoriile și cronicile. Dacă susții că aceste lucruri erau bune și continuă să fie, trebuie să privești spre toate stările societății pentru a decide dacă lumea a devenit mai bună și dacă faptele și vorbele conducătorilor noștri temporali și spirituali dovedesc fermitate și echilibru. Cred că lucrurile sunt clare – nu am să spun mai mult” (II.49.4)
Apreciind meritele femeilor în sine, Christine de Pizan nu face decât arareori comparații cu exemplele negative ale bărbaților; totuși, atunci când o face, verbul autoarei este virulent: de pildă, „Dionysos, tiranul cel trădător al Siciliei, care era atât de detestabil că doar a citi despre viața lui pare a fi un act de netrebnicie.” (II.49.5)
Ultima parte, sub auspiciile doamnei Dreptate, aduce în Cetate personaje celeste, guvernate de Fecioara Maria („eternul feminin”, în viziunea lui Goethe), alături de sfinte precum Ecaterina, Margareta, Lucia, Martina, Fausta, Cristina, Anastasia ș.a., în ipostaze de mame, fiice sau demne soții, luptându-se cu manifestări ale răului.
Cartea cetății doamnelor este un volum de referință pentru evul mediu feminin (un exeget a numărat peste 1 700 de exemple feminine în Cetatea Christinei de Pisan) și, fără îndoială, o traducere-eveniment, însoțită de un aparat critic adecvat (bibliografie, surse, indice de nume). Trimiterile peste mode și timp (autoarea avea în vedere viitorimea), renașterea acestei cărți în prezentul nostru, cu toate problemele ce se pot pune, arată o ideatică absolut necesară acestui prezent, în special prin spiritul critic al faimoasei autoare, ce și-a abandonat – din perspectiva receptării la noi – de curând identitatea de poetesă, în favoarea celei de autoare de studii de mentalitate, cum este, cu adevărat, la Cité.
