”Adevărul despre cazul Harry Quebert”, de Joël Dicker
Editura Trei, București, 2013
Traducere din limba franceză: Ana Antonescu
“– Și cum știi că ești scriitor, Harry? – Nimeni nu știe că este scriitor. Ceilalți sunt cei care-i spun.”
Acesta este unul dintre adevărurile incontestabile din “Adevărul despre cazul Harry Quebert”. Există în romanul lui Joël Dicker și adevăruri relative, dacă îmi este îngăduit să mă exprim astfel. Toate sunt legate, explorate și susținute printr-o intrigă abil construită. Vă voi spune însă care sunt adevărurile mele, trei la număr, despre această carte deja celebră.
Adevărul nr. 1:
Cartea poate fi citită ca roman în roman, poveste de dragoste, carte polițistă, frescă a vieții dintr-un orășel american, roman despre condiția scriitorului… Am ales de la bun început să citesc cartea doar într-una dintre cheile posibile: cea din urmă. Din perspectiva pe care am ales-o eu, romanul este ofertant: tratează într-o manieră originală și ingenioasă dinamica raporturilor dintre maestru și discipol, dar și dintre latura comercială și cea artistică a creației literare. Este bine surprins și sindromul “paginii albe”, cu alte cuvinte pana de inspirație cu care se confruntă adesea scriitorii. De fapt, fiecare capitol din “Adevărul despre cazul Harry Quebert” începe cu un sfat despre cum se scrie un roman. Interesant e că, până la urmă, adevărata crimă a scriitorului Harry Quebert – omul cu sfaturile… – se dovedește a fi cu totul alta decat cea de care îl acuză autoritățile: nu este vorba de uciderea iubitei sale, ci (doar?) de un delict literar!
Adevărul nr. 2:
Joël Dicker reușește performanța de a face atractivă și accesibilă o problematică extrem de complexă prin practicarea unui stil foarte alert. Întreaga construcție a romanului este remarcabilă – pendularea continuă între trecut și prezent (despărțite de peste trei decenii), dinamismul narațiunii și avalanșa de răsturnări de situație acaparează cititorul și îl țin cu sufletul la gură până la final, preț de mai bine de 650 de pagini. În aceste condiții, numărul cam prea mare de clișee și veridicitatea redusă a unora dintre dialogurile purtate de personaje pot fi trecute cu vederea…
Adevărul nr. 3:
Cartea lui Dicker, deși extrem de captivantă, nu sparge totuși barierele unui roman orientat preponderent către asigurarea succesului comercial. Faptul că tânărul romancier elvețian a obținut în plus și Marele Premiu al Academiei Franceze mi se pare un pic cam mult, dar cert este că “Adevărul despre cazul Harry Quebert” merită citită.
1 comment