”A World Apart”, de Gustav Herling – Ecografia unei lumi anti-umane
Roy Publishers, New York, 1951
Translated from Polish by Joseph Marek
Mărturia lui Gustav Herling[1] este de prim ordin, cu atât mai mult cu cât ea a apărut în spaţiul editorial anglofon şi, mai apoi, în lumea occidentală în anul 1951, cu unsprezece ani înaintea şocului produs de cartea lui Soljeniţîn „O zi din viaţă lui Ivan Denisovici”[2] Faptul că excelenta ecografie a Gulagului scrisă de Herling nu a avut deloc impactul cărţii lui Soljeniţîn rămâne un mister căruia îi pot fi găsite câteva explicaţii raţionale. Mediul de stânga din Occident, încă euforic de pe urma victoriei URSS, i-au aruncat în derizoriu cartea pe motivul că ar fi doar un alt polonez nemulţumit, care bombăne. Gustav Herling Grudziński a fugit din zona ocupată de Germania nazistă, activând în rezistenţă anticomunistă din Polonia Orientală, fiind cofondator al grupului de rezistenţă Polska Ludowa Akcja Niepodległościowa (PLAN), curierul organizaţiei pentru zona Lvovului, fiind prins de NKVD în anul 1940. În mod ciudat nu face absolut nici o referire în volumul memorialistic „A World Apart” la acest episod, singură lui explicaţie oferită cititorului pentru a-l face să înţeleagă de ce a ajuns în Gulagul sovietic fiind faptul că dorea să treacă frontieră între URSS şi Lituania, care era doar satelizată şi nu contopită ca republică sovietică în URSS, pentru a se alătură forţelor poloneze din Occident care continuau lupta împotriva forţelor naziste. URSS ocupase chiar mai mult teritoriu polonez decât Germania nazistă, cele două puteri totalitare fiind aliate.
Anchetat în închisoarea din Vitebsk, unde împarte o celulă cu alţi 200 de arestaţi, unde întâlneşte o faună umană bogată şi nelipsiţii brezprizorni, adolescenţii orfani delicventi. În urma unui proces expeditiv, primeşte o pedepsă destul de blândă, de numai cinci ani de Gulag pentru trecerea ilegală a frontierei. Din închisoarea oraşulul Vitebsk este transferat la Leningrad unde un coleg de detenţie îi marturiseşte că în fiecare moment în puşcăriile din fosta capitală ţaristă se aflau 40.000 de deţinuţi. „În închisoarea din Leningrad am auzit pentru prima oară ipoteze în ceea ce priveşte numărul total al prizonierilor, deportaţilor şi sclavilor albi din Uniunea Sovietică. În închisoare discuţiile se învârteau în jurul a 18 şi 25 milioane de oameni”[3]Din greşeală, Herling a fost băgat câteva clipe în închisoarea Inturist din Leningrad, o închisoare model, destinată vizitelor tovarăşilor de drum din Occident. Herling descrie siderat paturile cu saltele şi lenjerie, bibliotecile, săli de mese. Tot aici se întâlneşte cu un descendent al exilaţilor polonezi din 1863, colonel în Armata Roşie care fusese acuzat că nu dădea suficientă importanţă educaţie politice a trupelor.
Odiseea lui în Gulag avea să continue, căci închisorile din marile oraşe ale URSS erau mai degrabă închisori de tranzit unde deţinuţii stăteau până când ancheta lua sfârşit, stabilindu-se, de multe ori aleatoriu, numărul de ani al pedepsei, iar apoi erau îmbarcaţi spre lagărele de muncă unde, ştim bine şi o atestă şi Herling, mortalitatea era foarte mare. Transferat într-un vagon Stolopîn către nord, face cunoştinţă cu dura lume a delicventilor sovietici care după cum o atestă toate martuiriile reprezentau o ameninţare mortală la adresa deţinuţilor politici. Trecând prin închisorile din Vologda ajunge în imensă zona penitenciară Kargopollag de lângă Arhanghelsk, portul sovietic la Marea Albă, alcătuită dintr-o retea de lagăre de muncă.
În lagărul Iarcevo autorul aude o clasică poveste privind geneza lagărului, repetate peste tot în reţeaua Gulagului: în 1937 şase sute de deţinuţi au fost abandonaţi în mijlocul imensei păduri fiind obligaţi să-şi ridice propria închisoare, zidurile care urmau să-i oprime. Evident, la un ger de -40 de grade, cu raţii de 300 de grame de pâine pe zi, rata mortalităţii a fost uriaşă. Primii au murit comuniştii germani şi polonezi (mai ales evrei), iar apoi nativii turcmeni. Anul următor, cum noi convoaie cu deţinuţi nu încetau să sosească, cei de drept comun au preluat dominaţia lagărului de la stingere până dimineaţa, doar în 1940 NKVD decizând să preia controlul absolut al lagărului, lăsându-le delincvenţilor doar privilegiul animalic de a vâna orice femeie deţinut proaspăt sosită şi care prezenta interes fizic. Ajungând deja bolnav în lagărul de la Iarcevo, este internat timp de două săptămâni direct în spital „cea mai fericita perioada din viaţa mea”. Inspirat, după recuperarea fizică îşi oferă cizmele de ofiţer deţinutului de drept comun care stabilea tipul de muncă la care erau repartizaţi deţinuţii din subordinea lui, un mic Dumnezeu, căci în funcţie de acest „detaliu” se murea sau supravieţuia. Astfel, ajunge în brigada care descărca produsele alimentare şi nu la tăiatul copacilor, muncă foarte grea şi care ducea la o moarte destul de sigură. De altfel, după 22 iunie 1941, toţi etnicii germani de pe Volga sau cetăţenii germani (chiar şi comunişti) sau alte elemente reacţionare din teritoriile recent cucerite de URSS tocmai în urma Pactului Ribbentrop-Molotiv au fost îndepărtaţi de la muncile mai uşoare, „birocratice” sau tehnice şi trimişi direct în pădure.
Asemeni tuturor celorlalți mari scriitori care au descris fenomenul concentraţionar, şi Gustav Herling a colecţionat o serie vastă de portrete de deţinuţi, acest fenomen fiind normal pentru că prin însăşi esenta existenţei, deţinuţii nu erau singuri, pierderea singurătăţii din închisoare fiind regretată uneori. Întâlneşte printre alţii şi trei comunişti germani care, după 1933, crezuseră în idealul sovietic si care refuzaseră să fie extrădaţi către lagărele naziste, preferându-le pe cele staliniste. Herling trece în revista atât componentele materiale, infrastructura lagărului (baraca, izolatorul lagărului-inchisoarea din interiorul închisorii, locurile de muncă, morga, spitalul, casa de întâlnire din afara zonei[4], cantina etc.), cât şi dominantele psihologice ale săracei vieţi a deţinuţilor (dominată de o foame obsesivă, de ziua liberă acordată haotic de administraţie numai dacă se îndeplinea planul de producţie etc.), având un ascuţit simt al observaţiei. Descrie cu exactitate sistemul raţiilor aplicat în Gulag, atât pentru a încuraja productivitatea celor care mai puteau da randament la locul de muncă (raţii speciale care constau în 700 grame de pâine, un polonic de supă de soia la prânz), cât şi pentru a-i ucide pe cei slăbiţi şi care nu mai puteau fi exploataţi (300-400 grame de pâine pe zi căci „pâinea era practic alimentul de baza în lagăr”).
Combinaţia mortală în Gulag era cea dintre nişte munci foarte grele, o climă foarte aspră şi o pseudo-alimentaţie. “Foamea este o senzaţie oribilă, care se transforma într-o abstracţie, într-un coşmar hrănit de o continuă febra a minţii” Doar la baie (o dată la două săptămâni) se puteau constata efectele ei, căci în barăci nimeni nu se dezbraca de zdrenţele uniformelor. O altă definiţie a foamei, un subiect care transgresează întreagă lectură „foamea adevărată este atunci când cineva priveşte la tot ceea ce-l înconjoară din perspectiva posibilităţii de a mânca.” În spital are revelaţia „în întuneric, mi-am dat seama pentru prima oară în viaţă mea că doar singuratatea absolută îi poate aduce unui om o totală pace interioară şi să-i redea individualitatea”[5]
Foştii deţinuţi odată eliberaţi aveau două opţiuni: fie încercau să se întoarcă pe Continent, în lumea „liberă” (dacă mai aveau unde şi la cine) sau li se oferea posibilitatea de a munci în cadrul lagărului ca oameni liberi. Locuiau în satele care gravitau pe lângă imensele conglomerate (cu zeci şi sute de mii de sclavi), fiind plătiţi destul de bine. Cei care acceptau, foarte numeroşi (chiar dacă imposibil de precizat statistic), deveneau chiar mai zeloşi şi fără milă decât oficialii lagărelor din cadrul NKVD, folosindu-se de orice ocazie pentru a profită de pe urma poziţiei lor (diverse forme de mituire, chiar şi prostituţie din partea femeilor deţinute). „Femeile erau potrivite pentru a fi ţapi ispăşitori nu numai pentru că rareori aveau posibilitatea de a face schimb cu altceva decât cu corpurile lor dar şi pentru că ele aduceau, chiar şi în lagăre, povara moralităţii convenţionale a lumii din afară care edicteaza că orice bărbat care posedă o femeie după numai câteva ore de flirt sau de când o cunoaşte este un extraordinar seducător, în schimb orice femeie care cedează unui bărbat abia cunoscut este o curvă.”[6] Multe femei cedau sexual fiind supuse violenţelor deţinuţilor de drept comun, iar altele cedau sub mirajul maternităţii, fiind scutite câteva luni de muncă, preţul afectiv fiind de cele mai multe ori uriaş, o traumă imposibil de vindecat. [7]
(va urma)
[1] A World Apart, Roy Publishers, New York, 1951, tranlated from Polish by Joseph Marek.
[2] Vezi https://filme-carti.ro/carti/o-zi-din-viata-lui-ivan-denisovici-de-alexandr-soljenitin-31742
[3] Cifre mult exagerate, conform Annei Applebaum “Gulagul. O Istorie”, Editura Humanitas, 2011.
[4] Vezi http://www.revista22.ro/mirajul-normalitatii-37166.html
[5] Pag. 103.
[6] Pag. 133.
[7] Pentru mai multe detalii, vezi https://filme-carti.ro/carti/gulag-voices-de-anne-applebaum-ii-39884
1 comment