”O istorie culturală a nebuniei. De la Biblie la Freud, de la casa de nebuni la medicina modernă”, de Andrew Scull
Editura Polirom, Colecția Plural M, Iași, 2017
Traducere de Anacaona Mîndrilă-Sonetto
Volumul lui Andrew Scull este o mostră de cultură autentică, de erudiție și enciclopedism, iar autorul trece, așa cum spune și subtitlul, prin toate etapele dezvoltării și evoluției umanității pentru a studia felul în care oamenii s-au raportat la nebunie, mai ales din perspectivă culturală, dar nu numai. Găsim aici atât studii medicale, psihologice sau de alte genuri ale personalului medical sau științific al fiecărei epoci, dar și felul în care anumite tare psihice sau fizice au fost transpuse în cultura epocii – sculptură, pictură, literatură, film, fotografie, desen. Totul gravitând în jurul nebuniei – perturbarea amplă și persistentă a rațiunii, intelectului și afectivității -, dar care a fost tratată de-a lungul mileniilor și secolelor și ca nebunie, dar și ca melancolie și depresie.
Departe de mine de a face o recenzie exhaustivă cu privire la această carte, pe care am savurat-o pagină cu pagină de-a lungul a câteva luni. Am prezentat mai multe imagini din carte în tot acest timp, pe măsură ce citeam (volumul are 128 de ilustrații, din care 44 de planșe color), așa că m-am gândit în această prezentare să vă ofer câteva informații inedite despre felul în care a fost tratată nebunia în istoria omenirii. De multe ori violent sau sadic, alteori cu simț de răspundere și bunătate, dar fără efect, ea a început să fie diagnosticată și tratată omenește și potrivit abia în secolul al XX-lea. Așadar, 10 remedii istorice pentru depresie, melancolie și nebunie:
1. Primele spitale – bătăi, lapte aplicat pe cap și tratamente de șoc
Primele spitale pentru bolnavi și infirmi, ca instituții de caritate, fuseseră înființate în Imperiul Bizantin, dar apoi acestea s-au răspândit în Orientul Apropiat, sub stăpânirea islamică, pentru ca apoi să se răspândească în toate teritoriile arabe, până în Spania. Poate cel mai mare spital era cel din Cairo, Mansuri, înființat în 1284, care adăpostea cel mult câteva zeci de nebuni odată. Cum erau tratați? Ei bine, erau legați de pereți cu lanțuri, erau bătuți (metodă pe care chiar și Avicenna o considera terapeutică, întrucât oferea o cale de a trezi prin forță judecata celor extrem de iraționali), dar și tratați cu o alimentație menită să stimuleze răceala și umezeala în organismul lor și să contracareze efectele de încălzire și uscare ale arderii bilei negre sau galbene, despre care se spunea că i-ar fi dus la nebunie, și li se administrau băi pentru a genera efecte similare.
Lăsarea de sânge, ventuzele, vomitivele și purgativele erau utilizate pentru a elimina umorile toxice, împreună cu opiul și alte leacuri mai complicate, menite să calmeze sau să stimuleze, în funcție de starea pacientului de agitație sau de apatie. Lavanda, cimbrul, sucul de rodie sau de pară, mușețelul și spânzul se găseau printre substanțele enumerate de Avicenna ca posibil utile, împreună cu laptele aplicat pe cap și o diversitate de uleiuri și alifii. (pag. 56-57)
2. Exorcizarea, o soluție?
Despre Sfânta Dymphna, puteți citi mai multe pe Wikipedia, după cum tot de acolo puteți afla și despre altarul ei de la Geel (sau Gheel), de pe teritoriul Belgiei de azi. Ei bine, aici se adunau mulți alienați mintali în perioada Evului mediu, așteptând ca prin minuni sau exorcizare să le fie redată rațiunea. Astfel, în 1532, biserica de acolo era administrată de zece clerici, cărora li s-au adăugat ulterior zece canonici, care conduceau un ritual complex de rugăciuni, penitențe și ofrande ceremoniale, toate făcând apel la intervenția fecioarei martire. Demenții erau aduși în biserică și legați cu lanțuri de glezne timp de 18 zile, se făceau eforturi pentru a exorciza demonii malefici care îi posedau. Dacă nebunia persista, mulți dintre suferinzi se mutau o câte o familie de țărani din sat și, în felul acesta, Geel și împrejurimile sale au alcătuit secole la rând un fel de colonie ciudată de alienați mintali, întreaga economie bazându-se pe donațiile făcute de rudele nebunielor. Altare similare specializate în vindecări miraculoase ale nebunilor au apărut la mormântul Sfântului Maturinus (Mathurin) de la Larchant și al Sfântului Acharius (Achaire) de la Haspres, în Franța.
3. Primele case de nebuni – cum s-au format acestea?
Primele case de nebuni, dolhuizen, începuseră să apară încă din secolul al XV-lea. Erau foarte mici, putând găzdui sub o duzină de pacienți, dar, spre sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea, mai multe dintre ele resimțeau presiunea de a se extinde, dat fiind că familiile și comunitățile căutau căi de a scăpa de nebunii amenințători. Printr-o manevră caracteristică olandezilor cu spirit întreprinzător, extinderea lor a fost finanțată în multe cazuri nu prin donații caritabile, ci prin organizarea de loterii cu premii atrăgătoare pentru a procura de la cetățeni sumele necesare. La Amsterdam s-au vândut bilete timp de un an pentru marea extragere din 1592 și premiile au fost atât de numeroase, încât întregul proces a durat șaizeci și opt de zile și nopți.
Dolhuis din Amsterdam fusese întemeiată în anul 1562, cu bani lăsați prin testament de Hendrick van Gisp, a cărui soție însărcinată fusese atacată de o femeie nebună. Încasările loteriei au finanțat o extindere impresionantă a clădirii, care a fost finalizată în 1617. Orașele Leiden (1596) și Haarlem (1606-1607) au urmat în scurt timp exemplul. (pag. 114-115)
4. Tratarea prin dispozitive infernale – ”templul chinezesc” și ”tranchilizantul”
În timp, s-au inventat mașinării noi care să stimuleze frica și să-i readucă pe pacienți la realitate prin intermediul șocurilor. Unul dintre cele mai formidabile exemple a fost oferit de Joseph Guislain (1797-1860), care conducea un azil la Gent. Tratatul despre alienarea mintală (1826) includea desene detaliate ale unui dispozitiv pe care-l numea ”templul chinezesc”. Faimosul medic olandez Herman Boerhaave avansase ipoteza că senzația de a fi în prag de înec ar putea avea întrebuințări terapeutice, scoțându-i pe nebuni din confuzia lor. Guislain își etala cu mândrie metoda proprie, îmbunătățită, de a obține acest efect:
”Constă într-un mic templu chinezesc, al cărui interior constă într-o cușcă de fier mobilă, o construcție ușoară, care se cofundă în apă coborând pe șine, dusă de propria greutate, cu ajutorul unor scripeți și frânghii. Pentru a fi expus la acțiunea acestui dispozitiv, nebunul este condus înăuntrul cuștii, un servitor închide ușa din afară, iar celălalt ridică o frână care, prin această manevră, îl face pe pacient să se afunde sub apă, încuiat în cușcă. După producerea efectului dorit, mașina este ridicată din nou.”
Oarecum inutil, el comenta: ”Aceasta este de fiecare dată o procedură mai mult sau mai puțin periculoasă”. Ceva mai puțin înspăimântătoare, poate, era mașinăria inventată de Benjamin Rush (1746-1813), doctor de nebuni american, care și-a botezat născocirea ”Tranchilizantul” și a promis efecte salutare similare:
”Am conceput un scaun și l-am introdus la spitalul nostru pentru a ne ajuta la vindecarea nebuniei. El leagă și imobilizează toate părțile corpului. Ținând trunchiul vertical, reduce refluxul de sânge spre creier. Împiedicând mușchii să acționeze, reduce forța și frecvența pulsului, iar poziția capului și a labelor picioarelor favorizează aplicarea facilă de apă rece sau gheață asupra primului și de apă caldă asupra celor din urmă. Efectele sale mi-au produs o reală încântare. Are o acțiune sedativă asupra limbii și a irascibilității, ca și asupra vaselor de sânge. În 24, 12, 6 sau, în unele cazuri, 4 ore, cei mai refractari pacienți au fost liniștiți. L-am numit Tranchilizant.” (pag. 138-139)
5. Dacă nu merge cu dispozitive infernale, măcar să-i tortureze
John Rogers, care lucrase ca spițer la Red House și White House ale lui Thomas Warburton, două dintre cele mai mari case de nebuni private și aducătoare de profit din Londra, a declarat că erau pline de păduchi și șobolani și atât de friguroase și umede, încât mulți dintre pacienți sufereau de cangrenă și tuberculoză; de asemenea, îngrijitorii îi maltratau cu cruzime pe pacienți. Bătaia și biciuirea erau folosite în mare măsură, iar pacientele erau violate adesea. În ceea ce-i privește pe pacienții incontinenți, aceștia erau târâți cu regularitate afară, în curte, și spălați sub un șuvoi de apă rece de la o pompă. La Bedlam, martorii au atestat prezența femeilor dezbrăcate, legate la întâmplare cu lanțuri de ziduri, ca și bărbații: ”Goliciunea lor și maniera de detenție creau […] impresia clară a unui adăpost pentru câini.” (pag. 173)
6. Eugenia – o soluție?
Cum să stopezi apariția unor noi oameni cu probleme psihice? Ei bine, această teorie a eugeniei, care preconizează ca populațiile umane să devină din ce în ce mai bune, mai reușite, prin aplicarea anumitor măsuri genetice a devenit tot mai importantă. Ce măsuri genetice se aplicau în privința ”nebunilor”? E vorba de înfrânarea înclinației spre reproducere a săracilor și a anormalilor și încurajarea spre reproducere a celor superiori. Această teorie a atras intelectuali de frunte, precum Francis Galton (vărul lui Darwin), George Bernard Show, H.G. Wells, John Maynard Keynes, economistul Irving Fisher, ba chiar și Churchill și Woodrow Wilson.
Multe state americane au dat legi ce urmăreau interzicerea căsătoriei celor inapți psihic și, în unele cazuri, prevedeau sterilizarea silită a acestora, pentru a împiedica nașterea și mai multor anormali. În cele din urmă, în 1927, procesul Buck vs. Bell, care se ridica împotriva acestor sterilizări, a ajuns la Curtea Supremă. Majoritatea de opt la unu a decis că nu există nici un obstacol constituțional în calea sterilizării silite a unui cetățean american. Oliver Wendell Holmes Jr., considerat de mulți unul dintre cei mai eminenți juriști din istoria țării, a primit sarcina de a redacta opinia și a susținut sonor poziția statului: ”Este mai bine pentru întreaga lume, a scris el, dacă, în loc să aștepte să execute o progenitură degenerată pentru crime sau s-o lase să moară de foame din cauza imbecilității, societatea poate să-i impiedice pe cei care sunt vădit inapți să-și perpetueze neamul. Principiul care sprijină vaccinarea obligatorie este suficient de larg pentru a acoperi și secționarea trompelor uterine (…) Trei generații de imbecili sunt de ajuns.” 40 din cele 48 de state americane de atunci urmau să aibă legi de sterilizare obligatorie în anul 1940, deși numai câteva le-au aplicat într-o manieră cât de cât serioasă, printre ele numărându-se progresistul stat California. Nu prea departe de nazism, nu? (pag. 239-240)
7. Alternative (oferite de bani) la sfârșitul secolului al XIX-lea
-construirea unei căsuțe pentru închiderea unei rude nebune într-o zonă izolată a unei proprietăți aristocratice și angajarea personalului necesar;
-plasarea celor cu mintea tulburată în camere de închiriat mobilate (cartierul St John’s Wood din Londra a devenit un loc preferat pentru astfel de locuințe, având avantajul suplimentar al accesului facil la sfatul medicilor discreți ai înaltei societăți – reputația lui de refugiu pentru privarea ilicită de libertate a fost exploatată de Wilkie Collins în romanul său, ”Femeia în alb”, 1859);
-pacienții puteau fi trimiși pur și simplu în străinătate, feriți de privirile iscoditoare ale oficialităților, în locuri care ofereau un plus de protecție în fața bârfelor, scandalului și stigmatizării. Azilurile franceze și elvețiene, de exemplu, își făceau reclamă fățișă la Londra și Paris, încercând să atragă această clientelă. (pag. 242)
8. Remediile pseudo-erotice ale lui Jean-Martin Charcot (1825-1893)
Isteria a fost boala de nervi care a ocupat cel mai însemnat loc la finalul sec. 19. De la bun început și pe tot parcursul carierei, Charcot a fost convins că isteria își are locul alături de scleroze și celelalte. A acceptat ca tratament hipnoza, așa că demonstrațiile sale publice cu pacienți istorici în cadrul Leçons du mardi au făcut senzație, iar faima lui a crescut exponențial. La demonstrațiile clinice ale lui Charcot, publicul era atras de femeile simpatice, îmbrăcate sumar, care, sub influența privirii masculine hipnotizatoare, prezentau în mod repetat diferitele stadii ale crizei isterice: convulsiile și contorsiunile aparent imposibile ale corpului, desigur, dar, și mai captivant, attitudes passionelles, gesturi, strigăte și șoapte încărcate de emoție, cu un inconfundabil iz erotic. Un ziarist a relatat că i s-a acordat o audiență particulară, în timpul căreia Charcot i-a efectuat compresii ovariene unei ”fete tinere și frumoase, cu o siluetă superbă și păr blond bogat.” Aici a început spectacolul pentru publicul larg, pe scenă, ”targa pacientei fiind aranjată în așa fel încât să poată fi văzută din toate părțile încăperii, cu ajutorul unui reflector” și de așa manieră încât ”exclamațiile ei puteau fi auzite (de oricine)”. Câțiva critici feminiști ai vremii au protestat la acest ”gen de vivisecție a femeilor sub pretextul studierii unei boli căreia nu îi cunoaște nici cauza, nici tratamentul”. Charcot a fost condamnat drept orchestratorului
”unor experimente dezgustătoare făcute pe nebune și pe paciente isterice la Salpetriere. Surorile medicale le trag pe nefericitele femei, fără a le lua în seamă țipetele și împotrivirea, în fața bărbaților care le fac să cadă în catalepsie. Exploatează aceste organisme dezechilibrate, cărpra experimentul le suprasolicită sistemul nervos și le agravează afecțiunile morbide, de parcă ar fi un instrument care ar trebui să ofere toată gama de aberații psihice și de pasiuni depravate. O prietenă mi-a spus că ea și ducesa de P… au văzut un medic foarte reputat făcând o nefericită pacientă să treacă direct de la o beatitudine celestă la o stare de senzualitate infamă. Și aceasta în fața un grup de literați, artiști plastici și oameni de lume.” (pag. 253-254)
9. Tulburările nervoase sunt cauzate de sexualitate – Sigmund Freud
Tulburările nervoase își au originea în sexualitate, mai corect în traume sexuale – amintiri refulate ale unor agresiuni sexuale și incestuase din perioada copilăriei. Asta spunea Freud, cel puțin undeva la mijlocul carierei sale. Aceste episoade, spunea el, se aflat întotdeauna și pretutindeni la baza isteriei. După un timp, Freud a pornit într-o altă direcție: sexualitatea a rămas centrală în explicația oferită de el, dar în locul traumelor și agresiunilor reale se afla acțiunea fantasmelor din copilărie și a refulării acestora De-a lungul a mai bine de un deceniu, el și-a rafinat modelul, argumentând că libidoul, energia furnizată de pulsiunile sexuale inconștiente, era sursa tuturor tipurilor de neplăceri și conflicte psihice. Viața psihică, spunea el, urma o logică deterministă care se preta la studiu și analiză științifică la fel de mult ca și realitățile fiziologice pe care alții le examinau în laborator. Deduse cu migală din vise, lapsusuri și asocierile libere pe care pacienții erau încurajați să le facă, sursele problemelor subadiacente puteau fi dezvăluite și, prin procesul conștientizării a ceea ce era inconștient, pacientul putea fi condus prin autovindecare. (pag. 261)
10. Terapii de șoc la începutul secolului 20
-barbituricele au fost folosite pentru a induce un somn adânc și prelungit, ca mijloc de a întrerupe legătura bolnavului psihic cu gândurile sale nebunești;
-se injecta ser sangvin de cal în canalul spinal pentru a cauza meningita, provocându-se astfel o febră mare și mobilizându-se sistemul imunitar al organismului, pentru ca ”acțiunea necrofagă a acestor celule să scape sistemul nervos central de toxinele dăunătoare funcționării sale corespunzătoare”;
-psihiatrii de la Harvard efectuau la spitalul McLean, ”hotelul” particular al aristocraților culți și cu probleme psihice din Boston, experimente în care temperatura corpului era coborâtă deliberat la 29ºC și mai jos, valori care abia permit (iar uneori s-a dovedit că nu permit deloc) viața;
-se făceau injecții cu stricnină, calciu coloidal sau cianură;
-ca exemplu, cazul lui Ernest Hemingway, care a fost internat la Clinica Mayo în decembrie 1960, unde i s-a administrat o serie de tratamente cu electroșocuri. Externat la jumătatea lui ianuarie 1961, starea lui psihică a rămas fragilă până la reinternarea din aprilie, când a fost iarăși tratat cu terapie de șoc. Externat pe 30 iunie, s-a sinucis două zile mai târziu, zburându-și creierii cu o pușcă de vânătoare. A lăsat în urmă un denunț al tratamentului pe care-l suportase:
”Acești medici care administrează șocuri nu știu nimic despre scriitori. […] și ce le fac acestora […] Ce rost are să-mi distrugă mintea și să-mi șteargă memoria, care e capitalul meu, și să mă scoată din activitate? Tratamentul a fost strălucit, dar am pierdut pacientul.” (pag. 282-292)
Vă recomand această carte, din ea veți învăța multe, veți descoperi și mai multe.
