”Europa. Lupta pentru supremaţie de la 1453 până în prezent”, de Brendan Simms
Editura Polirom, Colecția Historia, Iaşi, 2015
Traducere de Lucia Popovici
Sintezele istoricilor anglo-saxoni (britanici şi americani) pe care Editura Polirom le editează şi oferă cititorilor români în cadrul Colecţiei Historia reprezintă adevărate standarde înalte oferite istoriografiei româneşti, care a avut şi, în continuare, are atât de mult de recuperat după o jumătate de secol de involuţie şi, în mare măsură, prostituţie politică, dacă nu chiar falsificare grosolană, la care regimurile comuniste sunt atât de performante. Vorba aia, orwelliană, nimic nu-i mai nesigur în comunism decât trecutul!
Volumul Europa. Lupta pentru supremaţie de la 1453 până în prezent[1], de Brendan Simms, profesor la Univeristatea Cambridge, este o încercare izbutită de retrasare a evoluţiei unui continent mic, dar foarte voinic, care, de fapt, a fost motorul progresului universal timp de mai multe secole. Anul 1453 a fost important şi poate fi considerat un punct de cotitură (chiar dacă în epocă, mai mult ca sigur, nimeni nu l-a perceput astfel), pentru că marchează cucerirea Constantinopolului de către turcii otomani (şi finalul glorios al Imperiului Roman de Răsărit), apariţia tiparului inventat de Gutenberg şi, nu în ultimul rând, sfârşitul Războiului de o Sută de Ani între englezi şi francezi prin recucerirea oraşului Bordeaux şi expulzarea englezilor de pe Continent (cu excepţia micului port Calais). Europa a fost în trecut, mult mai mult decât acum (50 de state), un puzzle geo-politic extrem de complex, care se forma şi rearanja în funcţie de nenumărate interese şi variabile fie că acestea erau de natură politică-dinastică sau religioasă. Practic toate puterile din secolele studiate de Simms din 1453 încoace au fost şi aliate şi duşmane în anumite perioade.
Înţelegerea istoriei Europei este esenţială pentru a înţelege, într-o bună măsură, şi istoria lumii, iar evoluţiile europene au reverberat în întreaga lume. Este drept, în unele colţuri, presiunea europeană a fost mult mai intensă decât în altele. Una a fost evoluţia Americilor care au fost cucerite şi colonizate de europeni de la nord la sud şi alta a fost în imensul continent asiatic unde ţări precum China, Persia, Siam, nu mai vorbim de Japonia, au reuşit să reducă presiunea europeană, chiar dacă înlăturarea ei completă nu a fost posibilă. Japonia chiar a imitat Europa în multe privinţe, devenind o mare putere după model european. Ambele războaie mondiale au izbucnit iniţial în Europa, extinzându-se apoi la scară mondială. Această s-a datorat puterii pe care a avut-o Europa (acum se rezumă doar la putere economică, cea politico-militară pare a fi apusă definitiv, mai ales pentru că Europa pare a nu-şi mai doreşte altă dominaţie mondială decât cea soft, fiind mult mai preocupată de sistemele sociale) în trecutul nu atât de îndepărtat.
Brendan Simms oferă o viziune foarte echilibrată (de aceea iubim istoricii britanici, nu?) şi asupra fenomenului colonialist european şi, mai ales, cel legat de flagelul sclaviei. Paradoxul este că puterile europene s-au folosit, într-adevăr, de această practică deja existentă în Africa (statele incipiente africane făceau de secole negoţ cu sclavii obţinuţi în urma războaielor, vânzându-i negustorilor arabi, foarte activi) pentru a popula coloniile din America, dar, în acelaşi timp, Marea Britanie, cea mai mare putere mondială, şi apoi celelalte state europene care dominau scena internaţională, au dus şi o luptă înverşunată în secolul al XIX-lea pentru a stârpi acest flagel. Rezistenţa cea mai înverşunată au întâmpinat-o în statele sudice al Uniunii Americane.
O altă remarcă: la începutul secolului al XX-lea parcă toate marile puteri (până şi Marea Britanie sau Statele Unite – ce să mai vorbim de Germania sau Austro-Ungaria sau Rusia, zdrobită de japonezi în 1904-05) se simţeau ameninţate, încolţite, încercuite, iar o cursa paranoică a înarmării părea contemporanilor absolut firească. Este de natura evidenţei, mai ales din perspectiva regimurilor revizioniste actuale (Rusia şi RP Chineză), că regimul politic intern poate fi o frână foarte puternică şi eficace pentru a opri (sau măcar limita) nebuniile războinice. Un sistem democratic are anticorpii necesari pentru a preveni transpunerea paranoiei unui lider în politică de stat, tocmai pentru că permite continua contestare a liderilor politici şi a ceea ce fac ei. Istoria europeană a fost în bună măsură una mondială nu numai pentru că europenii s-au dus peste tot, dar şi pentru că aşa-numiţii “coloniali” au venit în Europa. De altfel, atentatele care au zguduit Europa Occidentală în ultimul timp, mai ales cele din Franţa, sunt perpetuate tocmai de urmaşii autohtonilor colonizaţi de europeni, dar care, din diverse motive (nu numai cele economice, unii din bunicii actualei generaţii de magrebieni revoltaţi şi “radicalizaţi” fanatizaţi au servit fie în administraţia colonială, fie în trupele coloniale, rămânerea lor în noile state independente fiind dificilă, chiar primejdioasă).
În Primul Război Mondial în rândul trupelor franceze ar fi luptat şi o jumătate de milion de trupe coloniale (Franţa având un imperiu colonial în care trăiau 50 de milioane de oameni). “Marea Britanie a avut şi mai mult succes când şi-a jucat cartea imperială. Circa 400.000 de oameni au luptat în Corpul Expediţionar Canadian, mai ales pe frontul de vest. Alţi sute de mii au provenit din Australia şi Nouă Zeelandă; prim-ministrul australian s-a angajat să sprijine ţară-mama până la ultimul om şi la ultimul shiling. Mai bine de 70.000 de sud-africani albi, majoritatea vorbitori de engleză, şi circa 40.000 de negri au fost detaşaţi în Europa.”[2]Un milion de indieni de asemenea a lupta de partea Metropolei. Un sfert din muniţiile necesare britanicilor era produs în Canada.
Una din concluziile istoricului britanic care se desprinde din materia cărţii este aceea că Europa a fost mereu un cazan sub presiuni, într-o continuă fierbere politico-militară, dar şi socială sau culturală (am putea spune, cu mult înainte de 1453). Practic fiecare echilibru european a fost atacat şi contestat, iar această realitate istorică ne-ar ajuta să înţelegem mai bine actualul revizionism rusesc (chiar fără ghilimele, având în vedere că Putin a retrasat frontiere cum nu a făcut-o nimeni după 1989, nu numai în Crimeea, dar şi prin Caucaz), care seamănă izbitor de mult cu cel german de după 1918-19, când Germania imperială pierduse 13% din teritoriu şi 10% din populaţie. Uniunea Sovietică, cu care Putin identifică atât de exact actuala Rusie, a pierdut mult mai mult după 1991, anul dezintegrării şi eliberării popoarelor sovietice.
Brendan Simms îşi continuă expunerea până aproape de prezent şi, parcă adoptând un tipic punct de vedere britanic, se întreabă în final: “Va deveni Uniunea Europeană un actor internaţional mai coeziv, îndeosebi în sfera militară? Armata şi marina ei vor servi drept şcoala Uniunii? Sau vor ocoli europenii aceste provocări, se vor închide în ei înşişi şi chiar se vor despărţi? În acest caz, istoria va vedea în Uniunea Europeană o farsă puerilă şi costisitoare pe care continentul a făcut-o în nebunia să, marcând mai curând sfârşitul decât începutul unui proiect de mare putere.”[3] Având în vedere criza refugiaţilor, am putea fi înclinaţi mai degrabă să răspundem negativ, însă asemeni multor altor analişti şi politicieni eurosceptici, dacă nu chiar eurofobi, ceea ce nu-i putem deloc reproşa acestui continent este tocmai fantastica putere de a renaşte din propria cenuşă, de a renaşte precum pasărea Phoenix şi de a găsi răspunsurile adecvate unor probleme aparent indisolubile. Puterea de a crede în noi.
Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Elefant.ro/E-book.
[1] Editura Polirom, Iaşi, 2015, traducere de Lucia Popovici.
[2] Pag. 230.
[3] Pag. 387.
