”Jurnal de călătorie. Rusia”, de Nikos Kazantzakis
Editura Humanitas, București, 2015
Traducere din greacă şi note de Ion Diaconescu, prefaţă de Vladimir Tismăneanu
Nikos Kazantzakis a petrecut doi ani în Uniunea Sovietică, făcând trei lungi călătorii în intervalul 1925-30, la invitaţia şi, fără îndoială, pe spezele guvernului sovietic care se afla în faza de început a încercărilor sale propagadistice de a vrăji intelectuali influenţi din alte ţări ale lumii de preferinţa cele occidentale, dar, fără să reunţe la alţi mari intelectuali (de preferinţă scriitori) din alte ţări care i-ar fi putut fi utili şi care erau publicaţi şi respectaţi în Occident. Jurnalul sovietic al lui Kazantzakis[1] este lipsit de mare valoare, nici măcar frumos ca scriitură, tocmai pentru că dospeşte de ideologie comunistă, cu toate marotele şi poncifele ei, oferind doar posibilitatea de a desluşi misterele care i-au făcut pe anumiţi mari scriitori europeni din secolul trecut să fie pasionaţi de regimul comunist.
El justifică punct cu punct aproape toate abordările bolşevice, iar Lenin este un Messia 2. Dovezile sunt nenumarate, de la afirmaţiile tendenţioase referitor la ţăranii ruşi şi, mai ales culacii care ar fi răi, foarte răi, îmbogăţindu-se şi apoi începând să-i exploateze pe sătenii lor, să le împrumute bani cu dobândă, să le cumpere dinainte recoltele (ca şi cum ar fi discutat cu ei sau ar fi vizitat mediul rural sovietic) până la elogii deşănţate la adresa regimului: „Dictatura proletariatului are ca misiune să zdrobească orice reacţie, să-i elibereze şi pe proletarii înşişi de vechile obişnuinţe, să-i facă să dobânească unele noi; numai aşa va putea poporul să înfăptuiască, mai târziu societatea ideală comunistă”[2] sau „Astăzi, aici (la Moscova) este creat un nou tip de rus, călit de noua Idee.”[3]
Lumea se împarte şi pentru autorul grec în două, cea de dinaintea de pogorârea lui Lenin pe pământul sovietic şi cea de după. Moralitatea comunistă este cu totul alta decât imoralitatea burgheză: „Niciodată nu vei vedea la cinematografe sau la teatre opere ademenitoare care să stârnească imaginaţia şi trupul. Cinematografele şi teatrele sunt aşezăminte de stat, care au ca scop să educe masele. Educaţia politică, economică, umanistă a poporului este lucrarea de primă necesitate în Rusia; pentru că numai dacă va fi educat poporul, Ideea comunistă va putea să se înrădăcineze şi să ajungă departe. De aceea, în timp ce burghezii aleargă în locurile acestea ca să se distreze şi să se excite, aici mulţimile se adună ca să înveţe şi să se instruiască.”[4] „Aşadar numai în Rusia Sovietică, unde clasa proletariatului a luat puterea, pot să prospere noile şcoli; de aceea şi are atâta valoare studiul şcolii sovietice de stat.”[5] Kazantzakis are “marele merit” de a prelua in extenso, uneori mot à mot, toată propaganda bolşevică, asemenea unui adevarat agitator comunist din cadrul Agitrop. Interesant ar fi cum şi-a format el toate aceste impresii şi, mai ales, cum a interacţionat cu diverşi cetăţeni sovietici, având în vedere că nu vorbea limba rusă. Din când în când se strecoară, e drept, câte un grec sovietic care pesemne l-a ajutat să se dumirească.
În relatările marelui scriitor elen îşi fac locul şi două mici capitole despre sistemul de justiţie şi cel penitenciar. Care ştim (şi se ştia şi în epocă) ce tragedii umane au produs. Chiar dacă Kazantzakis a vizitat ghidat Uniunea Sovietica în perioada de acalmie a NEP-ului, când represiunea leninistă fusese doar amânată, cu toate acestea arhipelagul-concentraţionar din insulele Soloveţki era funcţional şi, în 1926, deja avea o populaţie concentraţionară de 6.000 mii de oameni, toţi deţinuţi politici, imaginile oferite sunt de-a dreptul idilice, indecente chiar. Justiţia roşie nu face decât să pună în practică viziunea bolşevică asupra umanităţii, fiind „duşmanul nemilos al oricărui individualism; nu recunoaşte individul ca scop, ci numai ca instrument şi mijloc”. Kazantzakis are marea capacitate de a vrăji prin cuvinte emfatice o realitate pe care nici măcar n-o cunostea decât superficial: „Precum în toate locurile în care s-a vădit viaţa cea nouă în Rusia, şi în justiţie ritmul general care guvernează experimentată (după numai 10 ani de la venirea la putere! n-m.), laborioasa cosmogonie sovietică este atât de puternică, încât li se transmite, ca un ritm muzical, tuturor instrumentelor executante.”
Închisoarea are de fapt un rol mai degrabă educativ şi de inserţie profesională, decât de represiune. „Fiecare închisoare are gazeta sa de perete, unde înşişi detinuţii scriu cu desăvârşită libertate despre toate subiectele care privesc viaţa lor materială şi spirituală.” A fost dus să vadă o închisoare model, după cum există mărturii, care se afla în apropierea Moscovei, dar şi Leningradului, anume pentru a fi vizitate de astfel de tovarăşi de drum, închisori-vitrine, pe care le-a văzut (sau despre care a scris) şi dramaturgul George Bernard Shaw. Un oficial al acestei închisori îl asigură „dăm mare atenţie corpului: curăţenie, helioterapie, aeroterapie, gimnastică, drumeţii”. Autorul este asigurat că „munca nu are drept scop pedepsirea deţinutului, ci educarea lui civică şi profesională; de aceea munca trebuie să corespundă cu înclinaţiile şi capacităţile fiecărui individ.” Celebrul umanism sovietic.
Rizibilă, dacă nu de-a dreptul ilară, este informaţia pe care o transmite şi Kazantzakis mai departe, preluată de propaganda sovietică: agricultorii deţinuţi care dovedeau o bună purtare s-ar fi putut pur şi simplu învoi din închisoare „pentru trei-patru luni, ca să se ducă în satele lor şi să ajute la seceriş. Lunile acelea sunt socotite perioada de detenţie.”[6] O placere sa stai in inchisorile de tip nou, in a caror incinta se mai afla o tipografie unde se editau cărţi, o legătorie, tâmplărie, fierărie, cizmărie, brutărie. Mai lipsea un restaurant! Deţinuţii „Peste tot ne primesc cu veselie şi căldură; nicăieri nu am văzut paznici cu uniformă şi cu arme; foarte puţini paznici, şi aceia îmbrăcaţi în civil. Deţinuţii, iarăşi, poartă orice haine le plac; nimic nu-ţi aminteşte că te afli într-o închisoare”[7] Care era meniul vitrinei (probabil nici deţinuţii nu erau deţinuţi, ci angajati ai GPU) pe care l-a gustat şi scriitorul elen? Supă, carne cu cartofi prăjiţi, ceai.
În carte se regăsesc doar trei pasaje în care se poate decela altceva decât propaganda comunistă: cel în care un prieten evreu pune sub semnul întrebării întreaga sa experienţă sovietică, cel în care Kazantzakis descrie succint distrugerea şi înlocuirea ortodoxiei ruse şi întâlnirea cu Panait Istrati. (1) Ciudată este menţinerea în textul cărţii a avertismentelor unui cunoscut de-al sau, evreu din Polonia, căruia nu-i dă numele, despre sistemul de amăgirire pe care l-a edificat cu mult înainte Potemkin pentru drumurile spre Crimeea, proaspăt cucerită, ale Împărătesei Ecaternia cea Mare „La fel şi bolşevicii, vă duc la plimbare prin Moscova- prin marea vitrină de carton, de actori, de balalaici a Rusiei- şi vă arată (ruşii sunt, prin tradiţie, regizori faimoşi) câteva locuri dichisite, trucate cu dibăcie: şcoli, sanatorii, închisori, tribunale, sirenele uzinelor şuieră când treceţi, chipurile cum că muncesc neîncetat, până şi maşinile agricole apar mereu taman pe drumurile unde urmează să treceţi, aşa, ca din întâmplare…Iar voi căscaţi gura, apuseni prostănaci, şi cădeţi în cursa întinsă de sistemul lui Potemkin cel nou-în cursa Karl Marx”[8]
Evident că portretul acestui prieten este unul negativ: „râdea sarcastic şi mă privea cu ochişorii lui preaşireţi”. Kazantzkis repinge cu fermitate asemenea „aberaţii”, ca orice propagandist vrednic de acest nume, care a petrecut doi ani plimbându-se pe banii Sovietelor, probabil acceptând grasele drepturi de autor, despre care menţiona şi Panait Istrati: „Pe toate le ştiu aceşti rafinaţi necredincioşi; doar un lucru uită: că numia dorind, amăgindu-se şi amăgind-adică crezând- poate omul schimba faţa pământului.” Însă fiecare călător înregimentat avea propriul set de justificări, acesta este cel al scriitorului elen. Pentru a schimbă faţa pământului orice este permis. Greu de înţeles cum de a păstrat acest pasaj în corespondenţă sa.
(2) Atunci când analizează distrugerea bisericii ortodoxe ruse, Kazantzakis scrie un pasaj care poate fi supus diverselor interpretări, destul de ambiguu, nu neapărat critic, dar nici în ton cu propaganda oficială: „Există astăzi în Rusia Sovietică o religie fanatică, toată numai misticism şi dogmatism: ateismul. Sălbatică, nemiloasă, înarmată cu o oaste de milioane, ţinând în mâinile ei şi educând cum vrea ea milioane de copii, atotputernică. Are şi ea propria Evanghelie: Capitalul lui Karl Marx; are propriul mare profet, pe Lenin; are apostolii ei fanatizaţi care străbat neamurile şi propovăduiesc nouă Veste Bună; are martirii şi eroii ei.”[9]
(3) După cum ştiam şi din relatările lui Panait Istrati, Nikos Kazantzakis s-a întâlnit în 1927 cu scriitorul român, cu ocazia solemnelor ceremonii omagiale prilejuite de împlinirea unui deceniu de la Revoluţia din Octombrie, ştim bine, evenimentul santificat de propagandă comunistă, et pour cause, căci reprezenta punctul zero al noului sistem menit a-l înlocui pe cel putred, aflat în descompunere, vechea lume burgheză. Descriind cele două mari personalităţi care se înfruntau pentru obţinerea întregii puteri, Stalin şi Troţki, Kazantzakis este mai degrabă prudent şi diplomat, nu se pronunţă hotărât în favoare niciunuia, chiar dacă în 1927 Troţki, era clar, pierduse partida, la numai câteva zile după aceea fiind exclus din PCUS (12 noiembrie 1927), exilat anul urmator la Alma Ata, iar în 1929 expulzat. Kazantzakis descrie apoteotic defilările maselor populare din Piaţă Roşie care l-au impresionat atât de tare încât i-au dat lacrimile!
Portretul lui Istrati este unul în mişcare, Kazantzakis realizându-l, în mod vădit, în timp ce ambii împărtăşeau aceleaşi viziuni politice şi nu după ce Istrati a ales calea adevărului, iar Kazantzakis a rămas un tovarăş de drum al bolşevicilor. „Îl privesc pe noul meu prieten cu coada ochiului şi mă bucur să-i văd trupul subţire, dar mătăhălos, mâinile de muncitor, mult trudite, ochi nesăţioşi.” Amândoi merg să-l viziteze pe Gorki. Nerăbdarea lui Istrati de a se întâlni cu Gorki era firească, având în vedere că Romain Rolland îl numise pe Istrati un Gorki al Balcanilor. Istrati, prevăzător, s-ar fi pregătit pentru istoricul eveniment cu 4 sticle de vin georgian şi diverse pacheţele de mâncare, însă Gorki i-a întâmpinat mai degrabă rece şi protocolar. Oricum nu ştia să vorbească decât limba rusă pe care nici scriitorul elen şi nici cel pe jumătate elen n-o stăpâneau. „Ne-am aşezat la un birou mic, plin de lume. Gorki nu ştia decât ruseşte. Cu greu s-a pornit vorba. Istrati, ţac-pac, cu mare emoţie, a şi-nceput să-i povestească. Nu-mi amintesc ce-i spunea, dar nu-i nimic; importante erau flacăra din cuvântul lui, tonul din glasul lui, gesturile lui largi, privirea lui arzătoare.”[10] Versiunea lui Istrati despre întâlnirea cu Gorki: „La Moscova, în căminul lui, în timpul celor trei ore petrecute în intimitate, el n-a vrut să vorbească. Şi ne-am bălăcit trei ore în banalitate.“ [11]
Chiar dacă spre sfârşitul vieţii lui s-a îndepărtat mai degrabă timid de comunismul lui Stalin[12], jurnalul său sovietic rămâne o dovadă clară a unei exaltări aparent fără limite, fără reţinere în preamărirea regimul bolşevic şi a artizanului său, Lenin (volumul se termina cu poemul Lenin, tradus din limba rusă!). De altfel în multe momente ale lecturii ai impresia că citeşti o carte publicată în anii 1950 în RPR!
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Libris.ro/Elefant.ro/E-book.
[1] Jurnal de călătorie. Rusia, traducere din greacă şi note de Ion Diaconescu, prefaţă de Vladimir Tismăneanu, Editura Humanitas, 2015.
[2] Op. cit., pag. 63.
[3] Op. cit., pag. 47.
[4] Op. cit., pag. 114.
[5] Op. cit., pag. 91.
[6] Pag. 84.
[7] Pag. 85.
[8] Pag. 89.
[9] Pag. 135.
[10] Pag. 249.
[11] Pentru mai multe despre experienţa şi despărţirea lui Istrati de comunism în Mirajul utopiei. Călătoriile în URSS control si propaganda, Editura Vremea, Bucureşti, 2013 pag. 109-127.
[12] In 1945 a devenit liderul unui mic partid elen de stanga, dar ne-comunist, intrand la guvernare, intr-o Grecie aflata in plina fierbere, fiind ministru fara portofoliu pana in 1946, cand in ajunul razboiului civil si-a dat demisia. Nici Biserica Ortodoxa Greaca nu l-a iertat, el fiind inmormantat in afara cimitirului orthodox din Heraklion, orasul unde s-a si nascut.
