Un fragment în premieră din volumul Cartea doliului. O poveste despre dragoste și speranță de Clare Mackintosh, în traducerea Ioanei Ioniță, apărut recent la Editura Humanitas, în colecția Memorii-Jurnale.
Despre carte:
Când Clare își pierde fiul în vârstă de cinci săptămâni, geamănul acestuia încă luptă pentru viață în secția de terapie intensivă. Mama îndurerată caută ajutor pentru a-și putea trăi doliul și, totodată, pentru a-și crește copilul supraviețuitor. Va descoperi că doliul nu urmează reguli și că nu există etape prestabilite sau soluții-minune, ci fiecare își trăiește suferința în felul și ritmul său.
Optsprezece ani mai târziu, Clare își așterne pe hârtie experiența dureroasă sub forma unor gânduri de alinare care să-i însoțească pe oamenii îndoliați și pe cei care vor să-i înțeleagă și să-i sprijine. A rezultat astfel o confesiuneghid de supraviețuire, empatică și sinceră, care oferă nu atât răspunsuri, cât un tovarăș de suflet în această călătorie de la revoltă și neputință înspre o nouă redefinire a vieții. Ca o conversație între prieteni ce trec prin aceeași suferință.
Aceasta este cartea pe care Clare ar fi vrut s-o aibă în cele mai negre clipe din viața ei: o călăuză care să-ți arate nu cum să „depășești“ doliul, ci cum să trăiești cu el.
Fragment în premieră:
Introducere
Am aproape cincizeci de ani. Mi‑am pierdut bunicii, câțiva prieteni, tatăl, un copil. Doliul a fost mereu prezent în țesătura vieții mele, uneori ca un fir de borangic pe care abia‑l distingi, alteori ca un fir gros cu care peticești stângaci pânza sfâșiată. Îmi trăiesc doliul ca mamă, fiică, soră, soție, prietenă.
Sunt și scriitoare. Durerea aceasta a pierderii străbate tot ce scriu. Scriu ca să dau un sens lumii și să‑mi găsesc locul în ea, și mai scriu ca să ajung la cei care simt ca mine. Scriu cu speranța că ecoul cuvintelor mele va ajunge la ceilalți; că vor citi și reciti un rând și vor spune: „Da, asta e! Exact așa mă simt și eu!”
Romanele mele gravitează în jurul ideii de pierdere, însă nu am scris niciodată în mod explicit despre doliu. Despre cum se resimte el, despre forma pe care o ia, despre cât de groaznic este. Despre natura sa schimbătoare, tiparele și trecerea lui.
N‑am mai scris până acum așa, fără ocolișuri, despre doliul pe care‑l port eu. Mi s‑a părut mereu prea copleșitor ca să‑l abordez fără filtrul ficțiunii; prea periculos – ca atunci când îți ațintești privirea spre soare. Dacă mă orbește? Dacă nu‑mi mai pot desprinde ochii de la el? Multă vreme am încercat să mă descurc cu amărăciunea închizând‑o într‑o încăpere separată a minții mele. E un meșteșug perfecționat în anii cât am fost ofițer de poliție: nu puteam purta bagajul emoțional de la un caz la următorul, ar fi fost primejdios
pentru toată lumea. Mi‑am împărțit emoțiile în cufere precis delimitate și le‑am închis până când voi fi găsit momentul potrivit și puterea să le deschid.
Nu le‑am despachetat pe toate. Unele clipe – unele trăiri – sunt atât de apăsătoare, încât rămân închise în cufărul lor, precum cutiuțele cu suvenire nostalgice pe care le ducem cu noi dintr‑o casă în altă casă, umplându‑ne mansarda, garajul, dulapul de sub scări. Relicve ale vremurilor de odinioară; bagaje ce nu ne mai fac trebuință. Nu ne‑am atins de ele ani de‑a rândul, dar nici nu ne putem despărți de ele. Sunt parte din noi.
Dacă aș scrie despre amărăciunea mea, ar trebui să deschid cuferele, mi‑am zis. Ar trebui să‑mi scot sentimentele la lumină și să le examinez, unul câte unul. Mi‑ar frânge inima, nu‑i nici o îndoială. De aceea, m‑am apropiat de doliul meu cu mare sfială și numai prin personajele mele, ca un copil care se‑ascunde, împingându‑l în față, după altul mai puternic și mai curajos.
Și totuși, iată‑ne aici: începutul unei cărți al cărei subiect este, cât se poate de clar, durerea despărțirii de cineva drag. Eu și cu tine, cititorule, ne uităm direct în soare.
Până la urmă, ceea ce m‑a împins să scriu nu a fost durerea în sine, ci absența ei. Acum patru ani, mi‑am dat seama abia la prânz că în acea zi ar fi trebuit să comemorez paisprezece ani de la moartea fiului meu. Nu uitasem ziua, însă semnificația ei se rătăcise într‑un ungher al minții mele, cam cum se întâmplă când promiți să faci ceva sau să mergi undeva, dar nu‑ți amintești exact ce și cum.
Declicul s‑a produs la cumpărături, pe când eram prinsă cu îndeplinirea foarte importantei sarcini de a alege pomul de Crăciun perfect. În aer plutea un parfum de pin îmbătător și reconfortant, așa că am rămas o clipă în mijlocul acelei păduri de interior temporare, încercând să‑mi dau seama ce simțeam cu adevărat, asemenea celui care oferă primul ajutor la locul unui accident și care palpează pacientul, cu grijă, pe toate părțile, în căutarea unei eventuale fracturi. Cum mă simțeam? Cât de grave erau rănile mele? Mai respiram?
Da.
Alex, fiul meu, a murit când avea cinci săptămâni.
Mi‑e imposibil să vă ofer o cauză clară a morții. Pentru un om în vârstă, care suferă de cancer în fază terminală, momentul critic ar putea fi atunci când îi cedează organele sau când nu se mai poate hrăni. Cu toate astea, tot cancerul ar fi, după noi, vinovatul principal pentru dispariția lui. Un tânăr ucis într‑un accident ar putea suferi răni la cap incompatibile cu viața; cu toate astea, tot coliziunea ar fi considerată drept cauza morții.
Fiul meu s‑a născut la douăzeci și opt de săptămâni și, deși nu se putea spune că era bine‑sănătos, prognoza lui era optimistă. De fapt, chiar mai optimistă decât cea a fratelui său geamăn, care a fost conectat imediat la un ventilator; o mașinărie îl ținea în viață, căci eu eșuasem în această privință. Amândoi băieții au depășit așteptările, luau în greutate și se hrăneau bine, evitând miriada de probleme de sănătate asociate nașterii premature.
Prin urmare, degradarea rapidă a stării lui Alex, la vârsta de trei săptămâni, ne‑a luat prin surprindere și ne‑a îngrozit. Analizele au scos la iveală infecția cu Pseudomonas – o bacterie care se încadrează în categoria cu denumire aparent inofensivă a „microbilor de spital“, de parcă a scăpa de așa ceva e floare la ureche. Poate că ar fi scăpat dacă nu ar fi fost născut prematur, dacă nu ar fi cântărit abia un kilogram și jumătate și dacă nu ar fi făcut, apoi, meningită.
A murit de meningită?
Din cauza hemoragiei cerebrale care i‑a urmat?
Sau din cauza deciziei luate, în cele din urmă, de către mine și soțul meu, aceea de a‑i curma suferința?
Moartea, asemenea vieții, nu se poate judeca aproape niciodată numai în alb și negru.
În zilele de după moartea lui Alex, mă miram în permanență de faptul că încă eram în viață. Mi se părea imposibil ca trupul meu să continue să funcționeze în condițiile în care mă simțeam de parcă mi‑ar fi cedat, deja, mai multe organe. Extremitățile îmi erau amorțite și mă furnicau, ca și cum sângelui meu i s‑ar fi părut prea mare efortul de a bate atâta cale și ar fi făcut cale‑ntoarsă. Îmi simțeam pieptul zdrobit: aș fi băgat mâna‑n foc că aveam coastele rupte și că plămânii nu mai funcționau decât la un procent infim din capacitatea normală. Respiram sacadat și gâtuit; fiecare inspirație mai scurtă și fiecare expirație mai anevoioasă decât cea dinainte. Un nor întunecat îmi împânzise creierul, ca o pată de cerneală neagră care se lățește pe o bucată de sugativă; îmi încețoșa gândurile și‑mi turna plumb în mâini și picioare.
Pe scurt, eram pe moarte.
Și totuși, n‑am murit, și au fost momente în care faptul acesta s‑a simțit ca o a doua formă de cruzime.
De‑a lungul anilor, doliul meu a luat altă formă, iar colțurile sale ascuțite s‑au tocit și au ajuns să nu‑mi mai împungă spatele încovoiat sub povara lui. Amărăciunea și‑a schimbat compoziția, confiscându‑mă mai rar, consumându‑mă mai puțin. Aceste preschimbări s‑au produs de fiecare data când atenția mi‑era concentrată în altă parte, așa cum se întâmplă când călătorești cu trenul și timpul zboară pe nesimțite pentru că ești absorbit de o carte. În ziua celei de‑a paiprezecea comemorări a morții lui Alex, mi‑am ridicat privirea printre brazii de Crăciun și mi‑am dat seama că ajunsesem mai departe decât crezusem că‑i posibil. În dimineața aceea, nu m‑am trezit cu o durere atât de copleșitoare în piept, încât să nu pot vorbi, așa cum se întâmplase cu un an înainte. Nu mai simțeam acea apăsare care să‑mi dea senzația că fiecare gură de aer poate fi ultima pentru mine. Amărăciunea era tot acolo, dar nu mă mai măcina.
Mi‑e mai ușor acum.
Așa cum îți va fi și ție.
Crede‑mă. Să scrii ditamai cartea pentru un lucru atât de mic? Ei bine, am înțeles că nu e de ajuns să auzi un lucru o dată ca să ajungi să‑l crezi, mai ales când vocea din capul tău îți spune ceva cu totul diferit.
A fost vina ta.
Nu te‑ai străduit îndeajuns.
Și dacă,
Și dacă,
Și dacă…
Dar mai multe, mult mai multe despre asta, mai târziu. Paisprezece nu e nici pe departe o cifră magică. Dacă suferi pentru că tocmai ai trecut printr‑o pierdere, ceea ce simți e real și e dur. Pot să treacă trei, sau șapte, sau douăzeci de ani până când să ajungi să nu te mai trezești sugrumat de durere. Știu cât de mult doare. Dar mai știu, cu aceeași precizie și siguranță cu care cunosc durerea însăși, că nu te vei simți mereu așa.
Putem încerca să analizăm doliul. Putem să ne înfierăm sentimentele cu pecetea clară a fiecărei etape. Putem discuta despre principiile științifice din spatele durerii fizice pe care o simți. Însă doliul e mai presus de toate acestea, are o voință proprie. Își urmează propria‑i cale.
De‑a lungul anilor, am învățat să nu mă mai lupt cu durerea pierderii, ci s‑o accept, s‑o iau în seamă. S‑o recunosc ca parte din mine, la fel cum îmi accept slăbiciunile și cicatricile, părul albit și ridurile.
***
Despre autoare:
CLARE MACKINTOSH a renunțat în anul 2011 la o carieră în poliția britanică pentru a se dedica în întregime scrisului. „Maestra răsturnărilor de situație“, cum o numește editorul HarperCollins, a publicat romane polițiste cu mare succes atât la public, cât și la criticii literari, fiind răsplătite cu numeroase premii. Cărțile sale au fost traduse în patruzeci de limbi și s‑au vândut în peste trei milioane de exemplare pretutindeni în lume; zeci de săptămâni la rând au apărut în topul recomandărilor din Sunday Times și New York Times. De câțiva ani, Clare locuiește în nordul Țării Galilor cu soțul ei și cei trei copii. Conduce Societatea Silver Star, organizație de caritate din cadrul Spitalului John Radcliffe (Oxford), pentru sprijinirea mamelor care se confruntă cu sarcini cu risc ridicat. În anul 2006, Clare Mackintosh a devenit mama a doi băieți născuți prematur. Unul dintre ei s-a îmbolnăvit de meningită, suferind grave leziuni cerebrale. Când avea doar cinci săptămâni, părinții au decis să îl scoată de la aparatul de oxigen. Cartea aceasta este povestea doliului lui Clare.
