Întotdeauna am căutat ceva care să fie altfel în literatură, dacă prin poezie mi s-a inoculat pe băncile școlii că trebuie să găsesc alinare, atunci am încercat să caut versurile sau temele care să mă pună într-o poziție incomodă. Poezia este glasul meditației, dar asta nu înseamnă că ar trebui neapărat să fie una a visării optimiste, a desprinderii de lumea imediată. În mod clasic valoarea unei poezii se stabilește prin gradul de originalitate, creativitatea limbajului, emoția transmisă, imaginile și metaforele create de poet, poate chiar și ambiguitatea cea care face ca înțelesurile să nu fie oferite la prima mână. De cele mai multe ori prefer un text care să transmită nu neapărat prin concizie, dar am iubit opera unora ca Nichita Stănescu, Ion Barbu sau Nora Iuga, unde mesajul poetic mizează mai mult pe jocul pe care îl creează poeții prin intemediul cuvintelor. Nu știu dacă se poate excela în poezie din toate aceste puncte de vedere, dar sper mereu când intru în lumile acestea lirice să am o experiență a trezirii emoțiilor, ceea ce reușeșsc mai mult în poezia contemporană, poate în defavoarea celei clasice.
Aceste trei poete pe care le propun ca lectură pentru anul 2025 ne aduc trei volume de pozie care fac parte din această categorie a poeziei care este mai mult decât o simplă alăturare a unor cuvinte care să creeze imagini frumoase. Sunt versuri în care te regăsești ca tematică pentru că în ele se vorbește despre lumea defectă în care trăim și în care, în ciuda durerii inerente, ne putem descoperi, pierde și salva în aceeași zi.
1. Cristina Drăghici cu „Un râs ca un zgomot de sticle sparte”, Editura Cartier, 2024
Cu poezia Cristinei Drăghici m-am întâlnit pentru prima dată în „anticorp”, publicat la editura Charmides în 2019, volumul de debut al poetei, cel care m-a cucerit și care, timp de aproape 5 ani de zile m-a făcut să tot aștept un al doilea volum de-al poetei. Iată, acum, spre marea mea bucurie, că a publicat un alt volum de poezie care să ne încânte. Regăsesc în poezia Cristinei foarte multă fragilitate, una care poate nu se oferă pentru ochiul cititorului grăbit. Pare de cele mai multe ori că întreaga lume depinde de un călcâi al lui Ahile foarte ușor de rănit: „îngrijești părțile perisabile/ te izbești de o frântură din tine”, „M-am gândit la mama cu tresărirea porcului care cunoaște/ pașii stăpânului în ajun și privește aprinderea focului”, „îmi port corpul ca pe o munișie dintr-un oraș în altul” etc..
Comparativ cu primul volum am regăsit aici mai multă siguranță în crearea imaginilor, în stabilirea contrastelor și poate redimensionarea anumitor locuri comune. Contrastele sunt de cele mai multe ori cu iz oxmoronic, alăturând spiritul fragilității umane cu spiritul celor mai dezumanizate forme ale umanității. De-a lungul paginilor planează un anumit sentiment de nostalgie sau de aproape neîmplinire a unor idealuri de bine și de frumos. Pare că poeta ne invită să fim martorii suferinței sale față de lipsa de empatie a omului contemporan, ba mai mult prin toată emoția pe care o transmite prin intermediul poeziei sale, pare că ne vindecă de egoism și ne spune că toți suntem „suntem membri ai rasei umane”.
2. Rita Chirian cu „Medusa”, Casa de Editură Max Blecher, 2024
Schimbăm puțin registrul și mergem către o poezie dedicată puterii femeii, o poezie feministă, un manifest al femeii contemporane, care ne spune că suferința nu este inerentă femeii datorită genului ei. Suferința este un fenomen social la baza căruia e regăsesc mecanisme ale durerii, vechi și rezistente pe care trebuie în primul rând să le acceptăm ca atare. Orice prejudecată poate fi învinsă prin înlocuirea lor cu principii sănătoase. Titlul pe cât de scurt, pe atât de cuprinzător: Medusa este o femeie transformată într-un monstru, iar privirea ei transformă în piatră orice bărbat care o privește, cu toate acestea, Medusa nu este doar un monstru. Aceasta este în fapt o victimă a unui sistem patriarhal care o pedepsește pentru puterea ei feminină seductivă. Poezia își propune să redea nu doar trauma acestei figuri mitologice, dar și o alegorie a revendicării a puterii. Avem pe deoparte suferința ca ființă solitară: „depresia cu cap de femeie”, „nu voi zbura niciodată, oricâte iluzii mi-aș face”, „dar eu nu știu/ să recunosc/ decât moartea” și „prăpastia dezgustului”, iar de cealaltă, suferința omului ca parte a societății: „eternitatea împotriva distrugerii”, „ne-ar înghiți dezordinea, ce multă iubire/ e-n patria noastră”.
Poezia din „Medusa” explorează critică normele societății românești contemporane, oferind o critică istorică a lucrurilor care o definesc. Ne oprim asupra „păcatelor” sociale care limitează libertatea, aduce în discuție evenimente din istoria relativ recentă a țării noastre, de la experiența comunismului, mineriade până la corupția sistemului democratic defectuos din țara noastră. Trecem prin toate formele violenței care nu este niciodată necesară, dar la care se recurge mereu.
3. Sorina Rîndașu cu „Regatul disfuncției”, Editura Cartier, 2024
Un volum despre care într-un articol similar am scris că este de debut, am aflat ulterior că este al doilea volum publicat de către Sorina Rîndașu. Până la acest volum am reușit să citesc poezia acesteia în câteva reviste și siteuri de profil. Am fost impresionată de discursul ei, pe atunci, total diferit de ceea ce reușisem să descopăr în poezia românească scrisă de femei. Există o împletire a feminității cu o putere a expresivității care aduc multă originalitate. Cuvintele pare că sunt alese cu grijă, atât de multă muzicalitate și mesaj în aceleași versuri nu am mai regăsit ca în cazul poeziei Sorinei Rîndașu.
Universul poetic din „Regatul disfuncției” este foarte divers și bine închegat, regăsesc mesaj feminist, o reprezentare exemplară a angoaselor individuale. Chitită parcă să ne demonstreze că orice microagresiune are potențialul de a se concretiza într-un monstru atotputernic, ne prezintă fețele multiple ale durerii și ale pericolului de a ne pierde de propria noastră esență. Acest pricol iminent, pierderea tuturor pilonilor care îți fac viața să fie digerabilă, agreabilă, poate chiar fericită nu sunt indesctructibili, sunt casanți și indiferenți la sufernța ta: „structura se demolează din interior, pereții/ se răstoarnă unul peste altul.”
Așadar, acestea sunt trei dintre volumele de poezie pe care le-am lecturat recent care m-au impresionat prin mesaj, formă stilistică, emoția cuprinsă în ele, dar mai ales prin curajul poetelor care răzbate din versurile cuprinse între două coperți, aparent inofensive.
