Dacă ar fi să definesc corola de douăsprezece luni ale lui 2025 doar printr-un singur cuvânt, pot spune cu foarte mare uşurinţă că a fost un timp al vindecărilor, în care fiecare pas prin lumea cea mare a vrut parcă să se facă sub straja unei blânde lumini. Inevitabil, gândurile au zburat, în taină, către acea vreme în care ştiam cu certitudine că voi creşte suficient de mare încât să pot să devin un cititor cel puţin la fel de statornic şi rafinat ca cei pe care îi recunosc drept călăuzitori pe drumul presărat cu gânduri şi imagini. Dar aşa cum era de aşteptat, poveştile de azi mi-au ieşit în cale, direcţionând caruselul la hotarul dintre viaţă şi vise, acolo unde întregul noian de întâmplări, nelinişti, tristeţi, veşti senzaţionale şi vorbe spune, adesea, la întâmplare, îşi află răspuns tainic în fel de fel de jocuri cuvinte încărcate de înţelepciune şi speranţă.
În această ambianţă, clasamentul de mai jos propune cinci destinaţii al căror fir deopotrivă roşu şi nevăzut ne îngăduie să călătorim, fără teamă, pe tărâmul nemuritorului A fost odată, transformând măcar o oră din cele douăzeci și patru ale zilei într-un timp asemănător celui despre care știm că a fost plăsmuit sub semnul binelui purtător de iubire, frumusețe și înțelepciune. Iar ca în orice aventură care se respectă, o călăuză aleasă cu mare grijă îşi face simţită prezenţa. Ea este nimeni alta decât inconfundabila pisică neagră care, departe de a aduce ghinion, păzeşte cu străşnicie fiecare comoară ascunsă printre pagini, cuvinte şi formule magice de pe Raftul Denisei – oaza cea mereu primitoare şi plină de poveşti care nu au obosit a se spune, scriindu-se odată, citindu-se la vremea rânduită şi păstrându-se în bibliotecile minţilor pentru totdeauna.
5. „Un ceai la capătul lumii” (Francesc Miralles, Ángeles Doñate, 2022)
A fost o vreme în care, atentă fiind la oamenii care călătoreau în rând cu mine prin viaţă şi pe stradă, vedeam multe feţe pe cât de tinere, pe atât de îngândurate. Mult timp m-am întrebat de ce, refuzând, parcă, să cred că toate tristeţile şi durerile sufletelor nu sunt decât nişte mofturi copilăreşti sau, mai rău, nişte efecte fireşti ale unei societăţi care, prinse în goana nestăvilită după aprecieri şi putere, confundă fiecare clipă cu o picătură dintr-un oarecare elixir psihedelic.
Aşa se face că, o poveste cât se poate de adevărată a început să prindă viaţă chiar sub ochii mei cei prinşi în mrejele unui timp înţesat până la refuz de ştiri şi sloganuri senzaţionale şi alarmante, de suferinţe aducătoare de panică şi deznădejde. Iar în rând cu ele, alte pagini ale vieţii de dincolo de cărţi îşi strigau, parcă, dorinţa de a avea un deznodământ fericit, vestinudu-ne că venit momentul să ne îngăduim să fim, să privim, să ascultăm, să respirăm, să descoprim fiecare crâmpei al lumii în care am fost meniţi să ne naştem ca pe un loc sigur, ca pe o şcoală în care, petrecând mai mult de doisprezece ani, vom transforma fiecare secundă într-o lecţie preţioasă.
De dincolo de timp, un oarecare spirit îşi plânge soarta de captiv pe un tărâm al nimănui, acolo unde totul pare a fi scufundat în durere şi moarte, iar zilele seamănă mult una cu alta, târându-se încet printre valuri de hârtii, ştampile şi scrisori. Puţin mai târziu, însuşi zborul secundelor pare că îngheaţă între un prezent şi un viitor plăsmuite în freamătul unui trecut lung şi fantomatic. Şi tocmai când marginea prăpastiei îşi vestea silueta ameninţătoare, din neantul căreia nimeni nu părea să mai fie vreodată salvat, o altă voce ia cuvântul, întorcând roata destinului pe drumul dragostei, sub straja căreia înţelepciunea şi compasiunea se împletesc. Iar din urzirea lor, crâmpeiele lipsă ale inimii îşi regăsesc sălaşul potrivit, ochii adevărului şi ai prieteniei se deschid cu putere, pentru totdeauna şi tot ce a fost la vremea ei o oarecare piesă dintr-un mic şi vechi muzeu al amintirilor devine leac pentru cele mai nevăzute dureri şi cale sigură către frumuseţea fiecărei clipe.
4. „Insula bătăilor de inimă” (Laura Imai Messina, 2024)
Acum ceva vreme, se făcea că totul părea scufundat în tăcere, când nici măcar culorile nu se puteau deschide înainte-mi, învăluindu-mă în lumină. Până într-o clipă, în care, de dincolo de hotarul cu slove negre scrijelite pe pagini albe, nişte spirite blânde mi-au cuprins inima, redeschizând calea către acele bucurii născute dintr-o neîncetată speranţă şi un emoţionant imn închinat dorului şi durerii. Şi aşa se face că, plutind printre poveştile vechi de când lumea şi în acelaşi timp deplin ancorate într-o realitate mai vie ca niciodată, am pătruns printre tainele unor poveşti care, plăsmuite printre secretele mereu surprinzătoare ale culturii japoneze, m-au purtat într-un timp aparent de nedesluşit.
În nespusa-i generozitate, el părea că s-a oprit la rândul lui în loc, pentru a vindeca greşelile trecutului, aşa cum, înainte vreme, un anume telefon al vântului părea să hrănească fiecare spaimă şi suferinţă cu elixirul dragostei şi al speranţei. Iar foarte puţin mai târziu, cele pe care le credeam extrem de cunoscute se preschimba în crâmpeie din acea arenă unde toţi suntem chemaţi să dansăm, fără a şti unii despre alţii decât că fiecare, de la locul lui, purtăm în noi culoarea celor care ne-au dat viaţă.
Şi aşa se face că, la vremea rânduită, oameni necunoscuţi îşi dau mâna, călătorind prin timp, până la hotarul care leagă lumea de azi de o oarecare Arhivă a Bătăilor de inimă, acolo unde fiecare durere nevăzută şi nerostită îşi află alinare. Iar pe măsură ce fiecare vibraţie tainică a inimii se împleteşte cu alte astfel de pulsaţii, un ritm nou se poate face auzit. Şi doar de va fi ascultat cu atenţie şi răbdare, el va scălda norul greu al morţii în oceanul acelor amintiri care, ţesute din dragoste, trezesc în cei rămaşi, încă, aici, copii sau deveniţi, deja, mai mari, dorinţa de a fi mereu curajoşi, păstrând cu ei speranţa şi lumina celor care, catalogaţi drept „absenţi”, rămân mereu prezenţe vii şi vindecătoare.
3. „Lumina fericirii” (Éric-Emmanuel Schmitt, 2025)
Copii fiind, ne visăm adesea personaje trăitoare pe tărâmul nesfârşit şi plin de vrajă al basmelor şi legendelor, pentru ca mai târziu, însăşi realitatea să ne înzestreze spiritele cu iscusinţa de a descifra măcar o parte dintre tainele şi tâlcurile presărate în drumul nostru pentru a ne face mai puternici, mai îngăduitori şi mai senini în faţa obstacolelor.
Cu sau fără voia noastră, ne lansăm într-o haotică pendulare printre diversele cotloane ale unei lumi care, pe măsură ce îşi etalează cu hotărâre firea civilizată şi dezlănţuită, naşte în om un dor nestăvilit de a retrezi toate acele amintiri dătătoare de bucurie care s-au întâmplat odată şi s-au scris pe tărâmuri pline de lumină, părând să alunge orice umbră de tristeţe şi suferinţă. Şi astfel, mistuiţi de setea de a gusta măcar o picătură din elixirul paradisului demult pierdut, ne alăturăm, fără îndoială, tânărului Noam, personajul care, asemenea multor eroi porniţi în căutarea timpurilor pierdute, redeschide poratalul greu al unei lumi magice.
Rând pe rând, sub ochii noştri se vor fi dezvăluit poate deja acele crâmpeie de veche legendă menită a-şi afla nebăbnuite ecouri în stihurile unei rugăciuni, sau de istorisire care, rătăcită printre zgomotele secundelor, nu încetează a ne vorbi despre voinţa de nestăvilit a omului de a descifra tainele lumii sale, transformând fiecare cuvânt şi faptă într-un elixir binefăcător, dăruitor de viaţă fără de moarte. Şi aşa se face că, sorbind acum din Lumina fericirii, spiritul zbuciumat va poposi la porţile vechii Atenei, acolo unde se spune că, într-o, oarecare vreme, zeii veneau dimineaţa să ne trezească, (…) ne ascultau dorinţele şi încercau să ni le îndeplinească, (…) ştiau ce gândeam şi ne puteau trimite semne (Colm Toíbín), iar mai apoi înţelepciunea şi-a aflat, pentru totdeauna, sălaş desăvărşit. Nu mică ne va fi astfel mirarea atunci când, călăuziţi fiind pe firul acelor istorii plăsmuite, deopotrivă, din adevăruri şi jocuri fascinante ale imaginaţiei, înţelegem că, de fapt, fiecare crâmpei al trecutului are menirea să se îngemăneze cu un prezent mult ieşit din întuneric. Iar din împletirea tuturor acestor tainice popasuri o lume nouă prinde glas, sub straja adevăratei fericiri – aceea care nu ţine cont de averile şi rangurile acestei lumi trecătoare, ci pune la loc de mare cinste armonia dintre cele ale raţiunii şi ecourile unei voci mult mai profunde, pe cât de nevăzută, pe atât de încărcată de lumină şi adevăr.
2. „Fiicele pictorului” (Emily Howes, 2025)
În ultimele luni am avut parte, printre altele, de evadări spectaculoase pe tărâmul cuvintelor care trezesc, hrănesc şi înseninează fiecare crâmpei de zi. Şi rând pe rând, sub ochii mei, iureşul acelui carusel ce se anunţa flancat de umbre, tăceri şi incertitudini a început să se îmblânzească, purtând mintea şi inima până la hotarul dintre viaţă şi vise. Aici, se făcea că fiecare foşnet de pagină părea să împrumute, la vremea rânduită, veşmântul unui murmur tainic, desprins din acel cânt deopotrivă duios şi răscolitor ţesut, adesea, în lumea doamnelor. Astfel s-au scurs cele câteva zile de rendez-vous cu Fiicele pictorului care, străjuind una dintre coperţile recent poposite în librării şi case, te îndeamnă să plonjezi într-un ocean de lumini şi umbre, acolo unde fiecare culoare de pe şevalet devine ecou al freamătului vieţii.
La început, lumea celor două surori Gainsborough pare desprinsă, de la un capăt la celălalt, dintr-un carusel al jocurilor şi poveştilor inocente, în faţa cărora chiar şi cea mai aspră privire încărcată de prejudecăţi s-ar putea îmblânzi. Şi totuşi, un văl deloc scăldat în senin pluteşte prin aer. Căci a-l avea drept tată pe Thomas Gainsborough nu înseamnă doar a te înrudi cu unul dintre cei mai renumiţi pictori ai secolului al XVIII-lea, ci şi a învăţa, cu sau fără voie, întregul set de reguli adânc înrădăcinate în tradiţia unei societăţi în care lupta permanentă pentru bani şi măriri deşarte ocupă un loc privilegiat.
Iar din tot acest iureş, se desprind, mereu, ele: Peggy și Molly – întruchipări ale duelului dintre raţiunea tăcută, analitică, răzbătătoare chiar şi în faţa celui mai nemilos sacrificiu şi spiritul vulnerabil, a cărui impulsivitate şi fire romantică sfidează, fără teamă, orice reguli. Căci fiecare dintre crâmpeiele de poveste care întregesc imaginea acestui timp guvernat de jocuri cu mize mult prea mari le surprinde într-un nou veşmânt, de fiecare dată şi mai strălucitor. Rând pe rând, surorile unite pe vecie de un secret dureros şi greu de cuprins cu mintea, devin muzele care îşi cântă neîncetat dorinţa de a-şi pune inteligenţa, crestivitatea şi sensibilitatea în slujba evadării dintre zidurile case părinteşti şi chiar de sub privirile reci şi deloc iubitoare ale lumii.
1. „Fenomenalele femei de la Grand Hôtel” (Ruth Kvarnström-Jones, 2025)
De-a lungul timpului, s-au scris şi s-au spus multe pentru a defini şi a elucida, pe cât posibil, eternul mister al doamnelor de pretutindeni. Unele voci au susţinut că femeia este o întruchipare a înţelepciunii vieţii, în vreme ce alţii s-au raportat la ea ca la o posesoare a unei forţe nevăzute, care te face să devii prizonier al unui melos menit să te rătăcească prin labirintul deşertăciunilor.
Mai târziu, această categorisire a căpătat o şi mai mare însemnătate, în deplină armonie cu schimbările de natură socio-culturală, fapt adesea consemnat în diverse apariţii literare. Fără îndoială, ne este cunoscută tuturor tendinţa unora dintre scriitorii contemporani de a da naştere unor poveşti pline de vrajă, eleganţă şi senzualitate, în care femeia joacă de cele mai multe ori rolul principal, ca mesager al dragostei sau ca luptătoare îndârjită cu toate durerile, dezamăgirile, minciunile şi trădările care îi umbresc călătoria prin viaţă.
Şi nu de puţine ori, în vreme ce hălăduim, mai mult sau mai puţin haotic, printre grijilie cotidiene, urechile ne sunt atrase de veşti şi întâmplări în spatele cărora nu poate să nu se afle o mână iscusită de femeie. De asemenea, călătoria lor prin timp atestă o misterioasă împletire între vise, dorinţe şi secrete pe cât de diferite pe atât de ancorate în jocurile nebănuite ale destinului. Iar în tandem cu vocile lor delicate şi hotărâte, deopotrivă, o oarecare casă prin jurul căreia trecem, adesea, în viteză, preia cuvântul, legând pagini rafinate ale istoriei vii de mereu fascinantul tărâm al lui A fost odată.
Astfel s-a scris, pe la începutul secolului trecut, povestea renumitului Grand Hôtel din Stockholm despre care se spune că, mai înainte de a fi recunoscut în mod deplin ca simbol al luxului şi primitor sălaş al înaltei societăţi, a fost salvat de la ruină de opt femei care au ştiut să îi pună toate darurile primite în slujba unui vis comun.
Cameriste, bucătărese, sau chiar prezenţe aflate la puţini kilometri distanţă de linia care leagă vremea viselor cu ochi deschişi de inevitabila realitate, toate şi-au scris destinele prin încăperile opulente ale hotelului, sfidând, fără teamă, acele priviri tăioase şi curioase ale unei societăţi care credea că cel mai bun rol al femeii este acela de a petrece cât mai mult timp între cei patru pereţi ai bucătăriei. Cu raţiune şi înţelepciune, ele îşi câştigă, asftel, demnitatea cuvenită, demonstrând, fără îndoială, că până şi freamătul unei lumi acaparate de schimbări radicale în plan politic și social poate fi îmblânzit atunci când solidaritatea, devotamentul, curajul, libertatea şi speranţa se impun ca valori autentice, de nezdruncinat.
(Surse imagini: https://www.libris.ro/, https://www.facebook.com/humanitas.fiction, https://www.facebook.com/humanitaspiatraneamt.)
