Fost-am cândva un omuleț care a învățat să citească ştiind că doar aşa va reuşi să călătorească nestingherit pe tărâmuri fantastice, unde fiecare personaj de basm îţi iese în cale pentru a alunga orice urmă de plictiseală sau tristeţe. Aşa se face că, la vremea rânduită, fiecare dintre călătoriile anevoioase cu diverse autobuze, autocare şi trenuri a trezit în mine dorinţa de a evada, nestingherită, pe acele tărâmuri magice, unde fiecare personaj de basm îţi iese în cale pentru a alunga orice urmă de plictiseală sau tristeţe. Căci departe de lumea condamnată din ce în ce mai mult la dezlănţuire, mintea pluteşte, în voia ei, printre şoaptele paginilor, către o insulă misterioasă şi plină de viaţă, care pare că vrea să îşi deschidă porţile pentru totdeauna, vestind că fiecare obstacol al unui timp interminabil poate fi depăşit cu succes atunci când cititorul destoinic acceptă să se lase prins în mrejele poveştilor.
3. Prevestirea (Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas, 2020)
Este binecunoscută povestirea biblică despre proorocul Iona, cel care, din neascultarea de Dumnezeu, a devenit, timp de trei zile, prizonier în burta unui peşte foarte mare. Întâmplarea lui, relatată de asemenea în scrierile Vechiului Testament, tinde a fi pusă la loc de cinste, nu doar în tradiţia Bisericii, ca preînchipuire a jertfei Mântuitorului, ci şi în contextul altor paradigme culturale. Astfel, secolul trecut îl aduce, printre altele, în prim plan pe acelaşi Iona, înţeles acum de Marin Sorescu drept o întruchipare a omului modern, aflat într-o permanentă şi grea luptă cu destinul dur şi purtător de nelinişti. Însă povestea lui pare că vrea, în continuare, să se scrie şi să se spună, regăsindu-se, de această dată, în paginile romanului Prevestirea. Iona redevine, desigur, nu doar profetul ale cărui fapte şi cuvinte au schimbat soarta ninivitenilor de atunci şi a creştinilor de mai târziu, ci şi protagonistul unor întâmplări ce se aseamănă adesea cu oricare aventură fascinantă a omului pornit în căutarea menirii sale în această lume. La rândul ei, Ioana Pârvulescu se dezvăluie atât ca o foarte importantă voce călăuzitoare a zilelor noastre, cât şi ca o urmaşă demnă a tuturor celor care, copii fiind, au ascultat povestea, iar mai apoi, ca părinţi, au istorisit-o la rându-le, înscriind-o în şiragul nesfârşit de legende ale lumii.
2. Întoarcerea acasă (Kate Morton, Editura Humanitas Fiction, 2023)
Despre viaţa de familie s-au scris, se scriu şi se vor scrie numeroase pledoarii, într-o deplină armonie cu diversele orientări de natură socială şi culturală. Nu de puţine ori, vocile mai puternice ale acestei lumi au susţinut în unanimitate, fiecare cum a ştiut şi putut, prin dovezi pertinente sau prin sloganuri aflate la graniţa cu promovarea comercială, că fiecare dintre noi suntem o parte dintr-o celulă de bază a societăţii, care ne-a dat viaţă, iar mai apoi ne-a oferit daruri şi lecţii ziditoare despre cum să creştem cât mai frumos şi mai înalt, formând, la rândul nostru, alte celule.
Pe această cale, poate că nu mai este deloc o noutate faptul că multe dintre poveştile născute şi ţesute în taina familiei s-au transformat adesea în subiecte rafinat şi minuţios consemnate în paginile romanelor sau în mereu imprevizibila şi provocatoarea lume a imaginilor. Nici viziunile contemporane nu s-au lăsat mai prejos, invitând adesea cititorul şi privitorul să pătrundă într-un colţ oarecare din spatele unei scene şi să descopere că fiecare fapt al vieţii este menit să ni se înfăţişeze ca un noian de bucurii senine şi aşteptări care, dublate de tot atâtea inevitabile dezamăgiri şi suferinţe, ne vor înzestra cu putere, speranţă şi nobilă demnitate.
La vremea rânduită, vocile copilăriei se întrezăresc de dincolo de stele şi nori, iar mai apoi, dintre firele de nisip ale clepsidrelor şi cuvintele negre înscrise pe paginile albe, spiritele blânde ale femeilor vor dăinui, la rândul lor, ca mesagere destoinice ale dragostei şi curajului dovedit în faţa tuturor durerilor, dezamăgirilor şi minciunilor care le-au umbrit călătoria prin viaţă. Căci ceea ce va rămâne pentru totdeauna scrijelit în timp va fi acea vibraţie hrănitoare venită de acasă – acel tărâm aparent la fel de rătăcit printre amintiri, dar acea oază unde te simţi mereu primit cu braţele deschise, pentru că cineva este gata să te asculte, să te înveţe, să îţi dea şansa să sorbi cât mai mult din elixirul preţios al vieţii.
1. Comoara lui Harap-Alb (Mihai Mănescu, Editura Humanitas Junior, 2024)
Pe când eram doar un copil trăitor într-unul din multele blocuri ale unui oraş aglomerat, curiozitatea m-a îndemnat, printre altele, să fiu un ascultător fidel al unor poveşti minunate. La loc de mare cinste printre acestea se aflau poveştile lui Ion Creangă, care au însoţit mintea celui devenit între timp cititor spre o lume tainică, străbătută parcă de la un capăt la altul de clinchetul gingaş al unor râsete aducătoare de viaţă şi frumuseţe. Şi aşa se face că, la vremea rânduită, primii paşi prin lumea cărţilor au prins viaţă pe un tărâm mult desprins din cel al basmelor, într-o casă a bunicilor dintr-un sat moldovenesc, unde timpul părea să se oprească în loc, iar zgomotele să rămână în urmă, pierzându-se printre razele calde ale soarelui şi miresmele îmbătătoare ale florilor.
La început, totul părea scăldat în lumina visului, de dincolo de care, bunicul cu privirea senină şi vocea mângâietoare, transforma fiecare cuvânt într-o formulă magică, plăsmuită la hotarul care mărginește literele, imaginile și lăcaşurile tainice ale inimii. Căci rând pe rând, dintre ritmurile şi vibraţiile unui timp care demonstrează, poate mai mult ca niciodată, că visele şi visurile nu aparţin decât acelor vremuri contemporane cu vremea poveştilor despre Zâne Bune şi Feţi-Frumoşi, semnele negre înscrise pe pagini decorate deopotrivă în alb şi în culori vii reintră în scenă.
Şi nu mică ne va fi, poate, mirarea, să descoperim că, de dincolo de hotarul coperţilor şi al foilor îngălbenite de timp, Harap-Alb îşi face loc printre noi cu blândeţe, dar şi cu o legendă de foarte mare preţ. Căci deşi pare mai împovărat de zborul secundelor, acest bunic care se respectă ni se arată mai luminos ca niciodată, vestindu-ne că a sosit clipa să înţelegem, printre altele că adevăratele comori nu se măsoară în greutatea aurului sau în preţiozitatea nestematelor care dispar la fel ca orice altă siluetă de fum. Iar ceea ce rămâne în urmă se arată mult mai valoros, plăsmuit fiind sub straja credinţei, a liniştii şi poate chiar a unei priviri senine, purtătoare de speranţă. La lumina lor, dorurile se împletesc în fiecare bătaie a inimii, iar cei buni şi curajoşi îşi recapătă statutul de prezenţe nemuritoare, dimpreună cu toate acele poveşti despre care se ştie că au fost odată, dar care, la doar o tresărire de gând, prind viaţă, într-un oarecare astăzi sau mâine, sub ochii noştri uluiţi.
(Surse imagini: https://www.libris.ro/, https://revista22.ro/, https://ancasicartile.ro/, https://www.facebook.com/humanitas.junior.)
