Top 3 cărți despre paradisurile artificiale

Risipă de fluid nervos sau dezvoltare excesivă a spiritului creativ? Droguri, alcool, hașiș și opiu, o imensă langoare care cuprinde spiritul și trupul în căutarea unei porți către paradis.

Halucinații care promit călătorii miraculoase îi învăluie pe cei care cedează curiozității substanțelor perfide, care produc un calm înșelător. Delirul înhață însă din nou cu prima ocazie și generează nebunie progresivă. O multitudine de senzații și idei culminează în singurătate și neliniște, condiții indispensabile ale extazului. Călătorim într-o lume stranie, urmărim tablourile diferitelor urmări ale consumului și observăm cum personalitatea se transformă în divinitate pe durată nedeterminată uneori.

1. „Paradisurile artificiale”, de Charles Baudelaire

Editura Art, București, 2017
Traducere: Constantin Abăluță

”Extazul se lasă închis într-o sticlă, iar seninătatea spiritului poate fi expediată cu diligența.”

Devenit un clasic în literatura dedicată „combustibililor” creativităţii – vinul, haşişul și opiul, volumul lui Charles Baudelaire (publicat sub acest nume în 1860) este în acelaşi timp o impresionantă autobiografie chimică şi un text fundamental de istorie culturală. Perioada decadentă, în care autorul a jucat un rol cheie, se înfățișează în toată splendoarea, își etalează obiceiurile, viciile şi practicile ale căror finalitate construieşte astăzi un veritabil profil al unei epoci literare. Rafinate prin detalii, textele cartografiază atent tipurile de dependență și de consum, variațiile de la individ la individ.

Structurat în trei părți: Despre vin și hașiș, Paradisurile artificiale și Un opioman (Thomas De Quincey), volumul vorbește despre lucruri minunate, spectacole îngrozitoare, face incursiuni în țara fantastică a hașișului și prezintă lungi dialoguri cu Bachus, potențate de cafea și ceai, accelerează o beție misterioasă, din care nu toți ies teferi. Extrem de interesantă componenta culturală a cărții, căci nu vorbim doar despre relatări ale unor extazuri, ci despre cum au ajuns în diferite teritorii și cum s-au infiltrat în viețile oamenilor libertinaje neînfrânat, în care timpul este suprimat, dar și conexiunea pe care o face Baudelaire între alcool, hașiș, opiu și psihicul fiecăruia, care poate fi aruncat în cele patru vânturi, fără posibilitatea de a se regăsi. 

2. „Porțile percepției. Raiul și Iadul”, de Aldous Huxley

Editura Polirom, Iași, 2019
Traducere: Mihai Miroiu

Aldous Huxley se hotărăște să ia patru zecimi de gram de mescalina și să aștepte să vadă ce se întâmplă, într-o dimineață din primăvara lui 1953. Primele observații sunt legate de percepția asupra mediului în care se află și unde totul, de la florile din vază, până la cutele pantalonilor, e complet schimbat: culorile sunt mai intense și mai luminoase, iar timpul și spațiul par să nu mai existe. Huxley notează minuțios toate senzațiile trăite în Porțile percepției (1954), ajungând la concluzia că halucinogenele stimulează creativitatea, punând accent pe efectele pe care asemenea experiențe le-ar putea avea asupra artei și religiei. În continuare, eseul Raiul și iadul susține ideea că halucinogenele pot fi folosite și pentru a ajunge la o percepția spirituală și la revelația personală, ceea ce Huxley considera a fi două stări contrarii care se pot manifesta la „antipozii minții”.

Aldous Huxley face o analiză a efectului mescalinei asupra propriei persoane, într-un cadru supravegheat de un cercetător, deci controlat și și încearcă observații din diverse perspective, cu trimiteri la diverse culte (budism, creștinism), estetică sau filosofie. Obiectele i se relevează în esență, dincolo de materialitate și pare că se conturează un univers mult mai complex, infuzat cu energie divină. Călătoria în sine arată însă o ființă de dimensiuni reduse, departe de polivalența observată în realitatea revelată.

Simplul consumator de mescalina sau LSD nu poate însă acces imediat la această realitate deoarece nu are capacitatea spirituala de a înțelege revelația și rămâne astfel captiv în universul redus al propriului interior. Pentru experiența complexă este nevoie de pregătire filosofică, ascetică, mistică sau teologică, de aici și pericolele care îl pândesc și cărora le cade pradă rapid. Potrivit prietenilor, Aldous Huxley a fost atât de impresionat de descoperirea sa, încât tot ceea ce a putut visa ulterior să realizeze era să „deschidă calea pentru Cel Unic”.

O odă alimentată cu mescalină la adresa cântărețului preferat al lui Huxley, Jim Morrison,, volumul a rămas în mare măsură neînțeles atât de lumea literară, cât și de industria medicală. O privire rapidă asupra notițelor lui Huxley despre această experiență (disponibile la Biblioteca Aldous Huxley din Swindon, Anglia) arată că intenția sa era să caute în abisul inconștientului colectiv omul care ar fi inaugurat o nouă eră a libertății de exprimare sexuală la nivel mondial, a utilizării liberale a drogurilor recreative. Căutarea unei ființe supreme,  care ar putea elibera omenirea de lanțurile care îi împovărau sufletul s-a dovedit un eșec. Un periplu tenebros, dar interesant, atâta timp cât îl privești de pe margine.

3. „Luminile Nordului”, de Amy Liptrot

Black Button Books, București, 2020
Traducere: Irina Șubulică

​Luminile Nordului se compune dintr-un mix de senzații și peisaje, de la urbanul londonez la ruralul insulelor din arhipelagul scoțian Orkney și poate fi considerată o carte despre alchimia intoxicării. Dependența se îmbină cu speranța libertății, nenumăratele momente de criză acută sau pierderea prietenilor. Volumul a câștigat Wainwright Prize în 2016, PEN Ackerley Prize în 2017 și a fost pe lista scurtă Wellcome Prize ​(2016)​ și Ondaatje Prize ​(2017)​.

Mutarea la Londra a coincis cu intrarea într-un ciclu hedonist și cu incapacitatea de a-și controla consumul de alcool. Noapte după noapte, paradisurile artificiale recompuneau un univers în care problemele cotidiene nu mai aveau nicio rezolvare, iar traumele din copilărie ies din nou la iveală.

După multe momente în care alcoolul părea singura opțiune, Amy Liptrot se întoarce în Orkney, la peste un deceniu de la plecare și reușește să refacă legătura cu pământul care a fost cândva acasă. În Orkney zilele curg altfel, sălbăticia oamenilor și a peisajului fiind de un real ajutor pentru regăsirea echilibrului interior. Dincolo de jungla urbană din Londra, unde nopțile totul e permis, dar umbrele domnesc, sunt multe pagini despre natură și despre redescoperire, despre legarea unor noi prietenii și despre păstrarea limitelor. Un volum curajos, scris nu numai cu sinceritate, dar și cu atenție deosebită pentru stil. POveștile despre adicție șochează în multe pagini, dar generează și empatie față de persoanele care sunt de cele mai multe ori exilate la marginea societății, fără ca nimeni să întrebe de ce sau cum pot fi ajutate.