Despre literatura basarabeană se vorbește încă destul de timid, deși, dacă mă întrebați pe mine, avem lucruri cu care sigur ne putem mândri. Și nu mă refer aici la idealizarea status quo-ului nostru, darmite la a ne pune lauri acolo unde încă mai avem de muncit. Pornesc de la premisa faptului că suntem încă prinși în capcanele trecutului și s-ar putea să ne fie efectiv frică de ieșirea pe o piață mare. În mod cert, avem deja nume mari, precum Tatiana Țîbuleac, Iulian Ciocan sau Larisa Turea, care ne duc și ne-au tot dus vestea prin lume cu zeci de traduceri în limbi internaționale, dar în acest text vreau să vă invit să descoperiți niște autori de care poate încă nu ați auzit, dar care chiar scriu cu pasiune.
Poeta Marcela Benea a fost una dintre revelațiile acestui an, după ce i-am citit antologia de versuri „Eu sunt cartea”, publicată la Editura Cartier. Poezia sa este de o cumințenie și o cumsecădenie aparte, este sentimentală, emotivă, copleșitoare pe alocuri, dar de o sinceritate curată. Aceasta își pune serenitatea într-un fluviu lent care te învăluie, spunându-ți șoptit despre fervoare și deschidere, despre vis și realitate. Las aici o poezie care mi-a plăcut în mod special:
„Ca un cerșetor moartea
se ține din urma poetului
trăgându-l de mânecă:
scrie ceva despre mine…
Hai, scrie…
Scrie acum –
Mâine va fi prea târziu.”
Suntem, deci, martorii unui discurs liric care explorează fundamentele umane, întru găsirea acelor sensibilități vindecătoare. Marcela Benea este un autor care și-a clădit cariera cu pași fermi, dar fără să își strige munca, ceea ce se vede clar și în poeziile sale.
Al doilea autor basarabean pe care sigur îl puteți descoperi pe final de an este Valerie Volontir cu albumul său de fotografie intitulat „…nimic altceva”, apărut la Editura Cartier. Deși nu este vreun roman sau poezie, ci o sumă de fotografii de un estetism debordant, volumul său este ceea ce s-ar numi clasic o mostră de artă. Un volum de colecție care surprinde fețele copiilor, tinerilor, adulților și bătrânilor în cele mai diferite ipostaze, de la fericire pură la tristețe sau furie. Această carte este exemplul cel mai firesc când poți și vrei să transmiți niște mesaje artistice către un public variat, uneori extrem de sceptic. Este o frumusețe și un artistism care îmbină simplitatea vizuală cu o doză de căldură spirituală.
Și ultimul autor pe care îl puteți citi și descoperi într-o altfel de paradigmă a realităților cotidiene de pe acest mal de Prut este Ștefan Susai, prin volumul său epistolar „Scrisori către Druță”, apărut și el la Editura Cartier. Utilizând monologul în narațiunea sa, acesta decide să-i scrie niște răvașe unui scriitor basarabean de renume, Ion Druță, omul care a definit imaginea satului moldovenesc în ochii cititorilor săi. Ștefan Susai îi povestește periplul destinului pe care-l are satul basarabean acum, la 30 de ani de la independență, după ce am fost distruși de colapsuri economice, demografice și politice. Este o carte tristă, care poate părea ciudată unui european, dar este o dovadă în plus a felului în care dispărem încet ca națiune. Suntem poporul satelor depopulate și a caselor abandonate.
Sper că acest top o să arunce lumină peste tot ce înseamnă literatura basarabeană contemporană, pentru că avem cu ce și cu cine să ne mândrim. Toți cei incluși, dar și alți autori despre care voi vorbi probabil în alte texte sunt aici să ne spună o istorie prin cuvinte sau prin imagini, de la distanța anilor sau aici și acum într-un prezent care ne ține la răspântia spațiului european.
