Pe vremea când ştiam cu certitudine că voi creşte suficient de mare încât să pot să devin un cititor cel puţin la fel de statornic şi rafinat ca cei pe care îi recunosc drept călăuzitori pe drumul presărat cu gânduri şi imagini, privirea îmi era adesea atrasă de cărţile pe care cei din jurul meu le ţineau în mâini şi le studiau cu atenţie. Şi nu de puţine ori, ceea ce îi unea pe oamenii care, în autobuz, în metrou sau în tren îmi deveneau parteneri indirecţi de călătorie, era tocmai această dorinţă de a descifra tainele unor texte lungi care, deşi nu erau însoţite de ilustraţiile atât de dragi, erau păzite cu străşnicie de o pisică neagră, care, departe de a aduce ghinion, ne ieşea înainte pentru a ne îndemna să trecem fără teamă dincolo de hotarele primelor coperţi.
În această ambianţă, clasamentul de mai jos propune zece destinaţii literare al căror fir deopotrivă roşu şi nevăzut este poate tocmai acest mieunat gingaş al pisicii care păzeşte cu străşnicie fiecare comoară ascunsă printre pagini, cuvinte şi formule magice menite să ne (re)deschidă portalul către lumea viselor pline de lumină. Adesea, el pare să îmi sune în minte şi să mă întâmpine ori de câte ori, atrasă de planeta fascinantă a cuvintelor înzestrate cu viaţă, îmi reîntroc privirea spre Raftul Denisei, oaza mea cea mereu primitoare şi plină de poveşti care nu au obosit a se spune, scriindu-se odată, citindu-se la vremea rânduită şi păstrându-se în bibliotecile minţilor pentru totdeauna.
10. Miniaturista – Jessie Burton, 2023
De-a lungul timpului, s-au scris şi s-au spus multe pentru a defini şi a elucida, pe cât posibil, eternul mister al doamnelor de pretutindeni. Unele voci au susţinut că femeia este o întruchipare a înţelepciunii vieţii, în vreme ce alţii s-au raportat la ea ca la o posesoare a unei forţe nevăzute, care te face să devii prizonier al unui melos menit să te rătăcească prin labirintul deşertăciunilor. Mai târziu, această categorisire a căpătat o şi mai mare însemnătate, în deplină armonie cu schimbările de natură socio-culturală, fapt adesea consemnat în diverse apariţii literare. Fără îndoială, ne este cunoscută tuturor tendinţa unora dintre scriitorii contemporani de a da naştere unor poveşti pline de vrajă, eleganţă şi senzualitate, în care femeia joacă de cele mai multe ori rolul principal, ca mesager al dragostei sau ca luptătoare îndârjită cu toate durerile, dezamăgirile, minciunile şi trădările care îi umbresc călătoria prin viaţă.
Această morală se regăseşte şi în romanul Miniaturista care, întregind panoplia poveştilor ancorate în tradiţia romanului psihologic, ilustrează în acelaşi timp preocuparea scriitoarei şi actriţei britanice Jessie Burton de a ne transforma de fiecare dată în călători neobosiţi şi confindenţi de mare încredere ale unora dintre acele femei pe care timpul le-a transformat în mânuitoare iscusite de arme ale destinului. Căci dincolo de fresca unei iubiri imposibile şi plină de durere, Miniaturista ne pune înainte o cronică vie a lumii care, prinsă în goana după un foarte bun dar trecător renume tinde să plonjeze într-o agonie spirituală, într-un ocean al ideilor înţesate până la epuizare de prejudecăţi, asemenea oricărei ape care ne poate revitaliza şi otrăvi, deopotrivă.
9. Librăreasa din Paris – Kerri Maher, 2023
Oare câţi dintre noi, ca iubitori de poveşti, nu ne-am lăsat prinși în mirajul unor lumi în care totul pare că este posibil și nu ne-am dorit măcar o dată să ne transformăm, fie şi pentru o secundă, într-unul dintre personajele îndrăgite care, încă din copilărie, ne-au înseninat viața?
Dedicat în mod deosebit tuturor celor care, dintr-o nepreţuită dragoste pentru cărţi şi pentru preocuparea de a citi refuză să dea crezare diverselor acte de cenzură a cuvintelor scrise, romanul Librăreasa din Paris ne poartă, pentru început, în Parisul strălucitor şi plin de viaţă al anului 1919. Aici vom fi întâmpinaţi de Sylvia Beach, o adolescentă romanţioasă care nu se mai sătura de Balzac şi al cărei destin va fi marcat pentru totdeauna de întâlnirea cu Adrienne Monnier. Iar atunci când cele petrecute în 1916 tind să o prindă în mreje asemenea oricărui alt cântec îmbietor de sirenă, numele Sylviei va fi la rândul lui înscris în cartea de aur timpurilor. Iar strâns legat el se va regăsi şi un altul : Shakespeare and Company – cea dintâi librărie unde fiecare cititor din Paris va putea să îşi şteargă din minte suferinţele şi ororile Primului Război Mondial, în compania acelor poveşti binefăcătoare scrise de cei mai de seamă autori americani şi englezi. Rând pe rând, dintre rafturi se va face auzit, nu de puţine ori, un clopoţel. Iar el ne va vesti, de fiecare dată, că Ezra Pound, F. Scott Fitzgerald sau Ernest Hemingway se numără printre cei care, în vreme ce trec pragul librăriei, ne transformă şi pe noi în martori vii ai unor întâmplări deopotrivă fascinante şi tulburătoare. Căci într-una din zile, uşa librăriei se deschide, făcându-i loc lui James Joyce, nimeni altul decât scriitorul irlandez ridicat acum la rangul de personaj aflat într-o luptă atroce cu vocile justiţiei americane care, deşi nu se arătau prea interesate de arte, păreau să aibă un cuvânt important de spus în privinţa interzicerii romanului Ulise, atunci neterminat, dar privit deja prin lupa nemiloaselor controverse. Şi astfel, cea care cu puţină vreme în urmă găsea atâta alinare în zbaterile Artistului de a afla un mod mai autentic de a fi în lume, decide că a venit momentul să îmbrace la rândul ei o armură de luptă, ţesută de această cu firele de aur ale prieteniei şi libertăţii întru frumos.
8. Apa lacului nu e niciodată dulce – Giulia Caminito, 2023
De cele mai multe ori, atunci când încearcă să ne ofere o descriere complexă şi foarte clară a adolescenţei, cele mai multe perspective de natură psiho-socială surprind această etapă ca pe niște ani înfloritori şi senini, bogaţi în experienţe care să îl maturizeze pe cel ce a fost nu foarte demult doar un copil şi să îl crească în spiritul dragostei pentru ceea ce este cu adevărat frumos şi valoros. Dincolo de această viziune poate prea optimistă pentru lumea în care trăim, cotidianul agitat şi uneori mult prea rece ne-a demostrat, adesea, că ceea ce a fost menit, la un oarecare început, să ne educe în numele binelui, a fost umbrit la un alt moment de un nor venit parcă să răstoarne ordinea lumii şi, implicit, să strice drumul armonios al vieţii. O frescă a acestei cumplite stări în care spiritul încearcă să se ţină strâns de ultimele fărâme de adevăr pentru a nu deveni prizonierul unui posibil morb al pierderii în necunoscut tinde a fi conturată şi în paginile romanului Apa lacului nu e niciodată dulce, semnat de scriitoarea Giulia Caminito.
Privit drept o scriere puternic ancorată în lumea noastră atât de plină de capcane pentru cei aflaţi încă pe băncile şcolilor, romanul aduce în prim-plan o poveste cutremurătoare desprinsă parcă, deopotrivă, dintr-o serie de alte ficţiuni devenite celebre, dar şi din viaţa noastră, cunoscută pentru capacitatea ei de a ieşi învingătoare într-o ipotetică luptă cu un scenariu de film. Iar pe măsură ce firul sinuos al poveştii ne prinde în mrejele sale, vocea scriitoarei se împleteşte cu glasul răsunător al Gaiei, o tânără care, încă dinainte de a împlini mult râvnita vârstă a majoratului, îşi caută cu disperare un drum prin viaţă. Nu mică ne va fi, astfel, mirarea, când, deşi departe de malul lacului Bracciano, vom vedea cum ceea ce mai înainte a fost un adânc rece şi întinat se poate preschimba într-o oglindă magică, menită să ne dezvăluie că această preţioasă sursă de viaţă poate fi îndulcită. Privind prin ea cu multă atenţie şi răbdare, vom dobândi, cu siguranţă, puterea de a învăţa lecţia empatiei. Şi astfel, gustând cu toţii din apa dulce-amăruie a lacului, vom înţelege că, de fapt, ne putem privi şi prin alte lentile, mult îndepărtate de privirile tăioase ale unei lumi care, prinsă în vârtejul prejudecăţilor, confundă sentimentele şi plăcerile nevinovate cu dorinţa de sfidare a unor reguli deja bine înrădăcinate şi durerile sufletului cu mofturile, doar pentru că suferinţele conştiinţei nu se văd.
7. Cetatea cucului din nori – Anthony Doerr, 2022
De când mă știu, am fost o mare iubitoare de povești. Și ca în orice poveste, călătoria mea printre cuvintele purtătoare de magie şi înţelepciune a prins contur cu un tot atât de tainic A fost odată. La început, mă bucuram din plin de orice minut în care părinții și bunicii deschideau cufărul fermecat al basmelor și legendelor pe care mi le istoriseau sau mi le citeau, cunoscători fiind ai acelor semne mari și mici cărora nu le descoperisem, încă, înțelesurile. Anii au trecut, iar atunci când ascultătorul a devenit la rându-i cititor, un vis demult rătăcit printre peripețiile copilăriei tindea să se îndrepte spre lumină, ca un răspuns binevenit al timpului. Explorându-i misterioasele înțelesuri, am descoperit nu numai cele ce au fost odată poveștile copilăriei mele, dar și altele, tot atât de pline de vrajă. Prin ele am înţeles că pentru a deveni călători spre tărâmul nemuritorului A fost odată nu presupune să deţinem cine ştie ce puteri magice dobândite prin mijloace care pe unii ne-ar putea speria sau scandaliza prin supranaturalul lor. Fără îndoială, ceea ce trebuie să avem cu adevărat la îndemână este dragostea de a aduna în suflet toate acele vorbe frumoase și gânduri bune care, împletite în tainele poveștilor, vor răspândi în jurul nostru o lumină binefăcătoare.
Iar atunci când ne vom îngădui să gustăm măcar câteva picături din elixirul magic al celor ce s-au scris anume pentru a fi descifrate la momentul rânduit, vom deveni, fără îndoială, purtătorii unor chei preţioase, menite să dechidă nu doar porţile încă ascunse ale lumii de astăzi, ci şi portalul greu al unui trecut pe care nu l-am trăit, dar căruia avem datoria de a-i reda dreptul la nemurire. Şi cine poate să ştie dacă nu vom deveni la rândul nostru importanţi mesageri ai poveştilor, şi demni moştenitori ai celor care, odată ca niciodată, ne-au deschis porţile spre tărâmul cuvintelor purtătoare de frumos? Căci plonjând în tainele care leagă lumea noastră de necunoscuta Cetate a cucului din nori, ne vom înveşmânta, fără îndoială, în mantiile purtate, rând pe rând, de Anna, Omeir, Seymour, Zeno şi Konstance. Toţi aceşti protagonişti, ridicaţi la rangul de super-eroi ne ies acum în cale spre a lega trecutul de un timp pe care nimeni nu a avut posibilitatea să îl scrie până acum, dar a cărui morală pare a se scrie sub straja aceleiaşi foarte vechi poveşti în care fiecare cuvânt îşi demonstrează puterea nebănuită de a răspândi în lume liniştea şi speranţa.
6. Simon – Narine Abgarian, 2023
Multe dintre cele 365 de zile ale anului ce stă să se încheie au fost străjuite de binevenite popasuri printre nemuritoarele poveşti încărcate de viaţă, frumuseţe, linişte şi înţelepciune. Plutind printre acestea, nu mică mi-a fost bucuria să îl întâlnesc pe Simon – personajul coborât dintre mistere, legende şi aleanuri pentru a ţine, parcă, în loc, slalomul haotic printre clipele irepetabile.
Povestea lui începe a se scrie sec, la fel ca oricare altă ştire ieşită în calea noastră. Dar în timp ce lumea cea mare încearcă să elucideze misterul morţii neaşteptate a unui om absolut sănătos şi în putere, patru femei se adună, în tăcere, la mormânt. Şi fiecare dintre ele poartă câte un dar care, în simplitatea lui, devine semn al unei adânci recunoştinţe pentru cel care, pe când era un renumit zidar, a reuşit să rezidească vieţi. Căci rând pe rând, pe scena celui cunoscut şi pentru aventurile amoroase, pătrund cu hotărâre Silvia, Eliza, Sofia şi Susanna, mesagere ale unui cânt răscolitor, plăsmuit deopotrivă sub semnul durerii şi al dragostei. Iar odată ce îl vom fi descifrat, iar mai pe urmă ne vom fi reîntors la adăpostul coperţii, vom redescoperi o imagine menită să ne demonstreze că ceea ce rămâne dincolo de finalul poveştii nu este altceva decât o tăcere stranie şi apăsătoare în care un puternic lamento atemporal se întrepătrunde cu un imn plin de înţelepciune, în lumina căruia chiar şi cel mai nemilos destin pare să se lase îmblânzit, prin dragoste şi speranţă.
5. Casa numelor – Colm Toíbín, 2023
Copii fiind, ne visăm adesea personaje trăitoare pe tărâmul nesfârşit şi plin de vrajă al basmelor şi legendelor, pentru ca mai târziu, însăşi realitatea să ne înzestreze spiritele cu iscusinţa de a descifra măcar o parte dintre tainele şi tâlcurile presărate în drumul nostru pentru a ne face mai puternici, mai îngăduitori şi mai senini în faţa obstacolelor. Iar pe măsură ce ajungem să ne numărăm printre cei mari şi purtători ai acelor poveşti pe cât de vechi, pe atât de bogate în înţelepciune, ochii minţii şi ai inimii tind să se deschidă cu o putere nebănuită.
O astfel de lecţie veşnic tainică şi vie pare să se desprindă cu uşurinţă şi din paginile romanului Casa numelor care, plăsmuit cu măiestrie la graniţa dintre istoriile adevărate şi jocurile fascinante ale imaginaţiei, ne reaminteşte faptul că fiecare crâmpei al trecutului are menirea să se îngemăneze cu un prezent mult ieşit din întuneric, devenind o cheie foarte importantă a lumii în care trăim.
Porţile acestui tărâm, unde fiecare dintre obiecte pare a fi purtător de poveste ne sunt deschise de Clitemnestra, personajul coborât din universul miturilor greceşti pentru a îmbrăca veşmintele femeii tuturor timpurilor, ale soţiei devotate şi ale mamei iubitoare, care, asistând cu neputinţă la jertfirea propriei fiice, se lasă mânată de duhul nemilos al deznădejdii, amplificat de cel al răzbunării morţii printr-o altă moarte. Ca o imagine vie a oricărui colţ dintr-o lume în care zeii par să se fi retras, cu sau fără voia lor, din faţa efemerelor guvernări omeneşti, care o să se conducă după lumina zilei şi în care abia o să mai merite să mai locuim, casa numelor se transformă într-un regat al umbrelor, un carusel vrăjit şi ticsit de otrăvitoare superstiţii. Iar singura cale de a-i escalada zidurile groase şi reci pare să stea într-un singur gest: o înalţare a inimii către cer, către acei zei pe care oamenii i-au uitat cu desăvârşire, dar despre care se spune că, într-o oarecare vreme, veneau dimineaţa să ne trezească, (…) ne ascultau dorinţele şi încercau să ni le îndeplinească, (…) ştiau ce gândeam şi ne puteau trimite semne.
4. Cele nouă femei de la Ravensbrück – Gwen Strauss, 2023
Încă din cele mai vechi timpuri, ni s-a demonstrat, cu siguranţă, faptul că numeroase crâmpeie din istoria adevărată şi-au aflat un loc de mare cinste în rândul acelor poveşti pe cât de fascinante, pe atât de puternic încrustate în memoria noastră cu slove de lumină şi de sânge. Pe de o parte, ele s-au scris și spus prin intermediul unui noian de legende, cărora nu le putem demonstra veridicitatea, dar prin care descoperim, cu nesfârşită uimire, că multe dintre personalităţile unor vremuri îndepărtate vor să ni se înfăţişeze ca personaje ale unei lumi aflate sub semnul luptei permanente dintre bine şi rău. La polul relativ opus, se află tot atât de numeroase pagini importante ale trecutului care ne confirmă, fără putinţă de tăgadă, că în destinul fiecărui om dăinuie, pentru totdeauna, schije ale unui război nemilos care, deși pare că a fost odată, a răpit dreptul omului la viață, fără vreun prealabil drept la replică și a lăsat în urmă numeroase victime colaterale, rămase tot atât de încremenite şi neputincioase în faţa suferinţelor şi a morţii.
Între acestea, se distinge şi romanul Cele nouă femei de la Ravensbrück, prin care scriitoarea Gwen Strauss ne invită să (re)deschidem antologia cea mare şi nesfârşită de poveşti ale unui trecut relativ apropiat, plin de taine şi importante adevăruri, menite să dăinuie dincolo de orice timp şi spaţiu. Pătrunzând cu privirea de cealaltă parte a barierei unei prime coperţi pictate în culorile sumbre ale războiului purtător de suferinţă, vom observa că fiecare dintre personaje tinde să se impună drept purtătoare ale unui destin tragic, menit să se deruleze asemenea oricărui alt obsedant şi implacabil marş al timpului scufundat în moarte. călătoria lor spre necunoscut se transformă deopotrivă într-un neobosit şi foarte viu pelerinaj spre adâncurile cele mai luminoase ale unui sine care, devenit fragil, riscă să îşi piardă orice urmă a identităţii şi să se reducă la unul dintre acele simple numere care ne ajută să ne facem o idee despre dimensiunea suferinţei. Ceea ce se desprinde, însă, ca un strigăt răsunător al biruinţei este prietenia dintre cele nouă femei care, alegând să păşească mereu umăr la umăr în neobositul carusel al vieţii şi al morţii, au regăsit împreună drumul spre adevărata libertate, sfidând fără teamă prejudecăţile reci şi privirile neîncrezătoare ale celor situaţi în diverse alte tribune din aceeaşi arenă a istoriei.
3. Clara citeşte Proust – Stépahne Carlier, 2023
Încă din cele mai vechi timpuri, preocuparea omenirii pentru cunoaştere a reprezentat un subiect demn de adus în lumină prin prisma unor scrieri cu substrat filosofic sau religios, care s-au transformat, cu timpul, în veritabile călătorii ale spiritului pe tărâmuri pline de magie. Astfel au apărut nenumărate poveşti despre tot atâtea alte poveşti demult spuse, dar care sunt menite să dăinuie în deplină armonie cu cei care le ascultă sau le citesc, pentru ca mai târziu să le poată, la rândul lor, (re)istorisi.
O astfel de invitaţie este şi cea făcută de scriitorul şi jurnalistul Stépahne Carlier, al cărui roman tinde să se dezvăluie drept un adevărat imn închinat tuturor cărţilor care, asemenea oricăror alţi prieteni buni, îţi ies în cale pentru a înfrumuseţa şi chiar a îmblânzi goana haotică a spiritului printre diversele zgomote ale timpurilor. Fără vreo formulă magică specifică, suntem direct propulsaţi într-un orăşel din Franţa zilelor noastre, unde o întâlnim pe Clara, o tânără coafeză a cărei existenţă pare să fie umbrită de interminabila rutină a vieţii cotidiene, în care doar anumite cântece ascultate la radio îi mai dau puterea de a visa, departe de tărâmul dezlănţuit al tristeţilor şi dezamăgirilor. Pendularea chinuitoare în acest carusel se lasă, însă, oprită, atunci când, într-o oarecare după-amiază de miercuri, uşa coaforului se deschide, făcându-i loc unui personaj straniu, cu gesturi ample şi nervoase, care, pe lângă faptul că a venit fără să fi făcut programare lasă drept „bacşiş” o carte. Rând pe rând, aceasta va poposi în sertarul de la salon, în geantă, pe masă, iar mai apoi în biblioteca de acasă, unde va aştepta, cu răbdare. Aşa se face că, după exact cinci luni, douăzeci şi nouă de zile, două ore şi patruzeci şi şapte de minute, într-o altă oarecare după-amiază de duminică, Clara deschide cartea, lăsându-se pentru totdeauna prinsă în mrejele cuvintelor care se aliniau în faţa ochilor asemenea unor furnici, în vreme ce diverse propoziţii păreau să îi ceară socoteală ca o mână care îi face semn. Iar dincolo de toate acestea se afla nimeni altul decât Marcel Proust care, din umbra timpului pierdut, pare să o transforme pe Clara într-una dintre numeroasele sale prizoniere, atrase, cu delicaţe, în jocurile misterioase ale trecutului. Şi fiecare crâmpei de interminabilă poveste i se dezvăluie asemenea unei oglinzi magice, a unui portal menit să o conducă pe calea înţelepciunii, dăruindu-i puterea de a se cunoaşte cât mai bine şi de a privi lumea cu alţi ochi.
2. Provocarea Ierusalimului – Éric-Emmanuel Schmitt, 2023
Poate nu de puţine ori, atunci când răsăritul soarelui ne vesteşte că a sosit momentul să păşim într-o nouă zi, mintea cea mult prea extenuată şi acaparată de iureşul cotidian tinde să pornească în căutarea acelor oaze unde liniştea domneşte, îngăduind tuturor incertitudinilor şi prejudecăţilor să îşi găsească răspunsuri pline de înţelepciune. La rândul lui, acest drum presărat cu lumină se dezvăluie ca fiind unul sinuos, fiecare picătură dintr-un elixir dătător de viaţă şi speranţă putând da naştere, la rândul ei, unei dorinţe nestăvilite de a fugi cât mai departe de lumea cea atât de condamnată la dezlănţuirea haotică, refugiindu-ne într-un turn de fildeş.
Fără să prindem prea bine de veste, devenim prizonierii propriilor concepţii care, de multe ori încărcate de vraja utopiei, par că vor să ne lase să alunecăm într-o altă capcană, mult mai periculoasă, a însingurării şi a deznădejdii fără de margini. Iar atunci când mirajul dispare, nu ne putem nega statutul de prizonieri ai unui tunel tenebros, din care nu putem ieşi decât printr-o alegere pe cât de grea pe atât de importantă: fie urmând vocile şi sfaturile specialiştilor în armonioasa dezvoltare personală, fie învăţând să pornim zilnic la drum având drept far călăuzitor legătura indestructibilă cu Divinitatea.
Această morală se poate desprinde şi din paginile volumului „Provocarea Ierusalimului”, menit să ni se dezvăluie ca o invitaţie de a ne îngădui, fie şi pentru scurtă vreme, câteva popasuri în tainele spiritualităţii creştine. Pătrunzând în acest univers, aflat nu de puţine ori la graniţa dintre anumite plămădiri ale imaginaţiei şi crâmpeie de realitate, îl vom reîntâlni pe Éric-Emmanuel Schimitt, scriitorul înveşmântat acum în haina pelerinului care, fragil şi deseori izolat ne reaminteşte că urcuşul spre tainele sufletului este deopotrivă anevoios, întăritor şi dătător de linişte atunci când reuşim să dăm la o parte ochelarii de critici aspri şi să îi înlocuim cu cei ai înţelepciunii sădite pe temeiul dragostei adevărate şi împreună-lucrătoare dintre Dumnezeu şi om.
Sub ochii noştri, vechiul Schmitt, sclav al cărţilor şi prizonier al prejudecăţilor, va face loc unuia nou, care înţelege că mai presus de o fiinţă mitică, de un profet puternic şi inspirator sau chiar de un filosof suprem, Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Asemenea oricărui alt explorator destoinic, Schmitt păşeşte pe urmele Lui, la început cu teamă, iar mai apoi cu foarte multă încredere, călătorind în spaţiu, în timp şi mai ales în adâncurile sinelui. Rând pe rând, el ajunge în Nazaret, Capernaum şi Emaus, cetăţi de care cu toţii am auzit, măcar o dată, atunci când am deschis Sfintele Cărţi. Dar adevărata revelaţie se produce atunci când Ierusalimul, oraşul arogant şi dur, guvernat de agitaţie şi agresivitate, redevine locul din care vocea lui Dumnezeu ne trezeşte, în vreme ce fiecare veche legendă îşi află nebăbnuite ecouri în stihurile unei rugăciuni.
1. Dacă pisicile ar dispărea din lume – Genki Kawamura, 2022
Despre conflictul dintre fiinţa umană şi Diavol s-au scris şi se vor scrie multe, începând cu paginile Bibliei şi continuând cu o serie de ficţiuni care caută să revitalizeze întregul tezaur de mituri şi legende pline de înţelepciune. Între acestea din urmă se află şi romanul Dacă pisicile ar dispărea din lume care, plasând străvechea poveste în contextul culturii japoneze, ne invită la o fascinantă călătorie în căutarea sinelui pierdut. Astfel, dacă nu am reuşit, cel puţin deocamdată, să asistăm şi la alte întâlniri şi dialoguri fictive ale Diavolului cu diverse personaje înscrise deja pe o listă a nemuritorilor, nu trebuie decât să ne propunem un popas printre paginile volumului semnat de Genki Kawamura şi să devenim martorii unor fapte care, deşi total desprinse de pe un oarecare tărâm fantastic, tind în acelaşi timp să se regăsească în viaţa fiecăruia dintre noi.
Şi nu mică ne va fi, poate, mirarea, când vom descoperi că cel ce are acum menirea să ne devină călăuzitor nu este altcineva decât un poştaş care, în anonimatul lui, se face cunoscut tuturor drept cel ce aduce în lume un noian nesfârşit de veşti. Lunga lui epistolă către cititori începe a se scrie într-o oarecare zi de luni, când protagonistul, ajuns la vârsta de 30 de ani, află că îşi va pierde foarte curând viaţa, luptând cu una dintre necruţătoarele boli ale lumii contemporane. Iar în momentul în care întreaga sa lume tindea să se transforme într-un adânc ocean al deznădejdii, Diavolul intră în scenă, lepădând doar îmbrăcămintea dar nu şi năravurile strămoşului Mefisto. Dumnezeu a creat lumea asta în şapte zile, îi spune el Poştaşului. Şi tot la un anumit număr de zile pare a se reduce şi implacabilul pact dintre cele două personaje, miza fiind dispariţia unui lucru considerat preţios în societatea actuală.
Aşa cum poate era deja de aşteptat, ziua de sâmbătă, cea de-a şasea zi a săptămânii, în care se spune şi se ştie că Dumnezeu l-a creat pe om, devine în acest caz ziua fatidică, în care însuşi Poştaşul trebuie să părăsească această lume, pentru totdeauna, nu înainte de a-şi revizui, lucid, fiecare pas prin viaţă. Nu ştim dacă el a murit, dându-i astfel căştig de cauză lui Aloha. Dar ceea ce suntem lăsaţi să înţelegem este că fiecare zi din această săptămână de coşmar s-a dezvăluit ca un timp extrem de preţios, ca un şir nesfârşit de taine ce păreau a-şi afla răspunsul într-o magică formulă ascunsă, parcă, printre zgomotele vieţii.
(Surse imagini: https://humanitas.ro/humanitas-fiction, https://www.facebook.com/humanitas.fiction)
