Scriam în iunie, dupa finala de la Roland Garros, castigata dramatic de Sharapova: „Ce n-a vazut Parisul acum – poate ca inca nu venise vremea – va vedea in anii ce vin: triumful calului negru.“. Calul negru era Simona Halep. Iar caii negri sunt condamnati sa treaca primii linia de sosire…
Au trecut nu cativa ani, ci doar cateva luni si am crezut ca Simona poate triumfa chiar la Turneul Campioanelor. Nu, n-a fost sa fie acum: Serena Williams si-a luat revansa in finala. Si nu, Singapore nu se va numi de acum incolo Simonapore, cum propunea Mihnea Maruta, ori Simongapore, cum sugera Cristian Geambasu, in entuziasmul de dupa semifinala cu Radwanska. Conteaza mai mult insa ca tenisul pe care ni-l ofera acum Simona este pe cat de eficient, pe atat de placut ochiului. Dar mai are ceva special acest tenis: jocul stanga-dreapta al Simonei se aseamana cu tiki-taka Barcelonei lui Guardiola, care nu era doar superba, ci, in acelasi timp, simpla ca în curtea scolii. Apropo de simplitate si de scoala, profesoara mea de romana din „Lazar“ spunea ca Nadia Comaneci i s-a parut exceptionala nu atat pentru ca a luat primul 10 din istoria gimnasticii, ci mai ales pentru ca exercitiile ei la barna ori la sol pareau executate fara efort, dand impresia ar fi la indemana oricarui copil. Asa imi pare si tenisul practicat de Simona: o joaca perfecta.
Dincolo insa de progresele formidabile din jocul ei, Simona a mai demonstrat lumii ceva la fel de important: ca nu este deloc cinica. Ar fi putut sa castige doar cinci ghemuri in meciul cu Ana Ivanovici si sa o lase sa mearga si ea mai departe. Si-ar fi conservat energia pentru seminfinala cu Radwanska si, in plus, ar fi trimis-o acasa pe Serena, sporindu-si astfel sansele de a ajunge campioana campioanelor… Am spus ca ar fi putut? Am gresit. Nu, n-ar fi putut. Nu pentru ca nu se mai intampla si astfel de lucruri in tenis. Ci pentru ca ar fi fost un aranjament mult prea balcanic, tocmai intre o romanca si o sarboaica, si ar fi intunecat performanta Simonei. Nu, Simona nu poate face blaturi ori meciuri strategice: ea joaca de – si cu – placere. Asa cum spune chiar ea, minunat de simplu si de frumos: „dau totul pe teren pentru ca iubesc tenisul“!
Acum un an, pe cand Simona se califica in finala Cupei Kremlinului, pe care a si castigat-o, Ilie Nastase – tocmai el! – ii minimaliza performanta, spunand ca astfel de turnee sunt „micute“ si „nu conteaza“. CTP avea sa ii dea o replica memorabila: „Ilie, Simona e desteapta!“
Asa e, dar ar mai fi ceva: Simona este fata care scrie cu litere mari pe obiectivul camerei de luat vederi „Happy“! Daca fericirea ar avea un pret si cineva ar dori sa-i faca reclama, n-ar avea decat sa apeleze la Simona Halep. Fericirea are nu doar chipul ei, luminat de un suras senin – ca sa nu spun seren! – nu doar dupa victorii, ci si dupa infrangeri. Fericirea este chiar starea interioara a Simonei si asta se vede in jocul ei pe terenul de tenis. Iar daca un strop din fericirea ei reuseste sa se strecoare cumva si in sufletele noastre, ar trebui sa-i fim recunoscatori…
