Vă prezentăm un fragment în avanpremieră din volumul „Insula de apoi”, de Vlad Zografi, apărut recent la Editura Humanitas.
Despre carte:
Romanul Insula de apoi completează ciclul început cu Efectele secundare ale vieții și continuat cu Șapte Octombrie și Supraviețuire. Vlad Zografi îmbină observația lucidă, ironia și fantasticul într-o imagine pregnantă a obsesiilor, temerilor și speranțelor care însuflețesc spectacolul lumii de azi. Spiritul romanului e exprimat sintetic prin cuvintele unuia dintre personaje:
„Multe poate accepta sau îndura omul, le acceptă și le îndură uneori resemnat, alteori furios, dar există o limită absolută: n-ai voie să-i răpești speranța vieții de apoi. Dacă s-ar convinge că viața de apoi e un basm, toate suferințele prin care trece ar deveni absurde, toate eforturile – inutile, toate idealurile – derizorii. Ar cădea într-o depresie cumplită, s-ar revolta fără să aibă împotriva cui, n-ar mai munci, n-ar mai face copii, n-ar mai respecta legile și ordinea socială. Viitorul colectiv al unei omeniri lipsite de viața de apoi e un stimulent prea slab ca să ne lăsăm purtați de inerție și să funcționăm docili în continuare, din disperare s-ar dezlănțui haosul sau, tot din disperare, o disperare mocnită, am asista la sinucideri în masă, la apatie generală și la stingerea lentă a civilizației. Numai că nimeni nu e sigur că viața de apoi nu există. Ai vreo dovadă? Ateii cei mai înverșunați, indiferent ce declară și oricât de sincere ar fi convingerile lor, păstrează în zonele obscure ale minții un germene rezistent de îndoială, care ar putea să nu iasă niciodată la suprafață sub o formă coerentă.
Fragment în premieră:
Paul Fabian era treaz, dar a rămas în pat, cu ochii închiși, ascultând bâzâitul unei muște care se ciocnea perseverentă de geam. Ațipise abia pe la prânz, după o noapte de nesomn. În seara din ajun făcuse imprudența să prelungească discuția cu Lia – fosta lui soție îl sunase ca să‑i ceară bani pentru excursia în Franța a lui Valentin, băiatul lor. Nu i‑ar fi trecut prin minte s‑o refuze, în general își îndeplinea obligațiile de tată, sau cel puțin așa își imagina, nu banii erau problema, ci vocea stridentă a Liei. Tonul acela agasant de reproș, cu inflexiuni pe care le găsea vulgare, îl înfuria și declanșa în el reacții sarcastice, la care Lia răspundea și mai strident. Mereu după asemenea certuri recunoștea în sinea lui că ea avea dreptate, părea să n‑o preocupe decât soarta lui Valentin, era probabil o mamă bună conform unor criterii pe care Paul nu le înțelegea, dar din comoditate hotărâse să le accepte. Atunci se enerva că nu era în stare să se abțină și stătea treaz toată noaptea – la început condamnându‑se pentru impulsivitatea lui, apoi, ca să‑și găsească circumstanțe atenuante, auzind în memoria sonoră vocea Liei, condamnându‑se din nou, auzind din nou vocea Liei, și tot așa până dimineața, când își jura că la următoarea discuție o să se stăpânească.
Bâzâitul a crescut în intensitate și s‑a oprit. Musca aterizase pe brațul lui Paul, care, din reflex, s‑a scuturat, iar musca a zburat spre geam. Momentul atingerii, semnalul electric transmis de nervii din piele și recepționat de creier, l‑a făcut pe Paul să simtă acut că are un braț, că are un corp și că există. S‑a ridicat din pat. Musca se izbea insistent de geam. Paul a deschis fereastra, dar musca nu pricepea încotro trebuia să zboare, se încăpățâna să‑și repete mișcările dezordonate. Însă și Paul se încăpățâna s‑o gonească. Sau s‑o elibereze. Nu era sigur dacă judeca din punctul lui sau din punctul ei de vedere. Se încăpățâna și el să‑și repete mișcările: atent să n‑o strivească, lovea încet cu palma lipită de geam. Musca a reușit până la urmă să iasă pe fereastră. În loc să se bucure, Paul s‑a întristat. A privit deasupra acoperișurilor sperând s‑o zărească și, într‑un mod pe care nu și‑l putea imagina, s‑o cheme înapoi. N‑a zărit‑o. A lăsat totuși fereastra deschisă.
Se făcuse deja ora cinci. La șapte era invitat la petrecerea dată de lanțul de farmacii W, căruia îi fabricase o reclamă nefericită difuzată acum pe toate posturile de televiziune, ocazie pentru colegii de la Crocodil să‑l ia la mișto. „Ce, parcă ale voastre sunt mai inteligente?“ le răspundea Paul, dar nu scăpa de ironiile lor – și în sinea lui le dădea dreptate, așa cum îi dădea dreptate și Liei. Printre copyrighteri ocupa o poziție de mijloc, îi lipseau asertivitatea, adică tupeul, și ambiția, motiv pentru care fusese privit la început cu sus‑ piciune. Produsese totuși câteva spoturi de succes, primise chiar un premiu pentru cel comandat de banca S: tatăl stă lângă patul fiului, își încheie povestea, fiul adoarme, tatăl stinge lumina, iese tiptil din cameră și intră în dormitor, unde soția îl așteaptă sub cearșaf; își zâmbesc; ea dă la o parte cearșaful, poartă o tulburătoare lenjerie erotică; soțul își scoate repede tricoul și pantalonii, se aruncă asupra ei; se privesc lubric pentru o clipă, apoi soția spune pe un ton neutru „Ai plătit electricitatea?“; el rămâne blocat, face o mutră crispată; și la urmă apare anunțul despre modul minunat de plată a utilităților oferit de banca S.
Stupiditatea reclamei pentru farmaciile W era un argu‑ ment ca să ignore invitația la petrecere. S‑a tolănit din nou în pat. Poate că totuși n‑ar fi rău să meargă, și‑a zis. Suferea de o boală cronică, pe care o punea pe seama faptului că studiase istoria: ezita. Intrase în lumea advertisingului după o dezolantă carieră de profesor la un liceu din Militari, când a descoperit că ideile lui de reclame erau mai bune decât ce vedea la televizor, dar studiul istoriei îl contaminase deja – avea tendința să relativizeze și să judece orice situație din perspective diferite. Citindu‑l pe Herodot, a observat că perșii nu erau prezentați ca niște barbari ticăloși, în câteva pasaje Herodot îi trata binevoitor sau măcar înțelegător, și se întreba cum arătau grecii în ochii perșilor. La fel cum arată Napoleon în ochii englezilor? Sau cum arată Wellington în ochii francezilor? Fiind mai curând leneș decât perseverent, a renunțat să caute răspunsul.
Musca nu se întorsese. Paul a închis fereastra și s‑a dus la bucătărie. A constatat că în frigider avea doar resturile cinei din ziua precedentă și un borcan cu castraveciori murați. Ideea de a merge la o petrecere, unde cu siguranță se vor servi delicatețuri, începea să câștige teren, dar în subteran lucra nu mâncarea, ci băutura. Fără să se supună unui jurământ de abstinență, evitase să‑și cumpere whisky în ultimele săptămâni, după ce Valentin l‑a văzut ușor ame‑ țit și l‑a făcut să se simtă penibil.
S‑a întors în dormitor, întrebându‑se cum să se îmbrace. Pe scaun zăceau trântiți niște jeanși negri. Lângă ei, un tricou negru. S‑a gândit că ar fi mai bine să‑și pună un costum, ca o armură simbolică, pentru întâlnirea cu Bere‑ voianu, directorul de PR de la W. A deschis dulapul și a ales un costum Bigotti gri în carouri, cu sacou la doi nasturi, și o cămașă mov. S‑a îmbrăcat, s‑a privit în oglindă, a strâmbat din nas. S‑a dezbrăcat și și‑a tras pe el jeanșii și tricoul. În loc de sacou, și‑a luat o tunică verde‑închis.
N‑avea rost să urce în Toyota Yaris parcată în fața blocului, de băut până la urmă tot o să bea ceva, nu mult, un pahar, două, maximum trei, așa că a comandat un uber. Dar, după ce a coborât în stradă, a anulat comanda. S‑a hotărât să meargă pe jos, nu era sigur că voia într‑adevăr să se ducă la petrecere, pe drum ar putea găsi un motiv să se răzgândească.
Trecând prin dreptul unei case cu două etaje, a văzut pe trotuar aruncate claie peste grămadă mobile vechi, covoare uzate, o saltea, perne, pături, cearșafuri, un televizor cu tub catodic, un radio, haine, pălării și pantofi de damă, foto grafii alb‑negru înrămate, altele adunate în teancuri, mosoare de ață, foarfece, ochelari, cutii și cutiuțe, bibelouri crăpate, dantele rupte, o lampă, sticle goale, cratițe, farfurii, tacâmuri, flacoane de medicamente, o ploscă, un aspirator, cârpe de praf, un baston, umbrele. S‑a oprit să le cerceteze. Unele obiecte păreau utilizabile. Graba cu care fuseseră azvârlite în stradă, faptul că nimeni nu se obosise să le sorteze l‑au făcut să‑și închipuie că în casa aceea locuise o bătrână care a murit, iar apartamentul trebuia golit de urgență sub presiunea noilor proprietari, moștenitorii cărora le era indiferentă amintirea ei. Sau femeia își vânduse apartamentul, înțelegându‑se cu cumpărătorii să locuiască acolo până la sfârșitul vieții – aflase despre asemenea cazuri. A mers mai departe gândindu‑se la bătrâna moartă, a vrut să se întoarcă și să culeagă o fotografie, nu apucase să se uite atent la poze, dar și‑a continuat drumul până la capăt. N‑a găsit nici un motiv să se răzgândească.
***
Despre autor:
VLAD ZOGRAFI s‑a născut la Bucureşti în 1960. A studiat fizica la Universitatea din Bucureşti, iar în 1994 a obținut un doctorat în fizică atomică la Universitatea Paris XI, Orsay. A debutat în februarie 1990 în România literară, cu o povestire. A publicat proză (Genunchiul stâng sau genunchiul drept, 1993 şi Omul nou, 1994), apoi teatru: Isabela, dragostea mea (1996, Premiul Uniunii Scriitorilor), Oedip la Delphi (1997), Regele şi cadavrul (1998), Viitorul e maculatură (1999, Premiul Uniunii Scriitorilor), America şi acustica ( 2007, Premiul Uniunii Scriitorilor), Petru (2007, conținând variante revăzute ale unor piese publicate anterior), Toate minţile tale (2011). Petru a fost prima piesă de teatru românească pusă în scenă după 1989 la Teatrul Bulandra, iar spectacolul (regizat de Cătălina Buzoianu) a fost invitat la Bienala de la Bonn în 1998. În 2012 a publicat eseul Infinitul dinăuntru. Șase povestiri despre om, societate și istorie. În 2016 a publicat romanul Efectele secundare ale vieții (Premiul Observator Lyceum, 2017), apărut în limba cehă (traducere de Jiři Našinec, Editura Havran, Praga, 2019) și în limba sârbă (traducere de Ðura Miočinović, Editura Knjževna radionica Rašić, Belgrad, 2020). În 2018 a publicat romanul Șapte Octombrie.
