Vă prezentăm un fragment în avanpremieră din volumul „Dumnezeu numără lacrimile femeilor”, de Pia Degermark, în curs de apariție la Editura Humanitas.
Despre carte:
„Cartea Piei Degermark vine să ne spună că locul eroului din tragedia tradiţională l-a luat astăzi vedeta. În societăţile occidentale, în care monarhiile sunt constituţionale, iar urcarea şi coborârea treptelor puterii sunt reglate de regulile democraţiei, ironiile şi hazardul destinului se refugiază în viaţa actorului, a cântăreţului pop, a sportivului sau a top-modelului, într-un cuvânt, în viaţa personajului profan în care se acumulează, pentru o vreme, gloria lumii. Cum arată o viaţă din care o bună parte se petrece în cele mai bogate cercuri ale societăţii, în care la nunţi grădinile de vară sunt împodobite cu zeci de mii de garoafe aduse cu avionul din Olanda, iar pârtiile de la St. Moritz sunt coborâte de către eroi urmaţi de un schior profesionist care duce tava cu paharele pline de şampanie? După care, cealaltă parte a vieţii se petrece în falsificări de cecuri, între hoţi, alcoolici şi narcomani, în cămine sociale, în sanatorii de dezintoxicare şi la închisoare. Cum e cu putinţă aşa ceva?“ (Gabriel Liiceanu)
Fragment în avanpremieră:
Paştele era pentru mine punctul culminant al anului. O perioadă când toată familia era împreună şi trăiam normal, plăcut, destins. De Paşti aveam şi noi, cei trei copii Degermark, prilejul să ne bucurăm cu adevărat de prezenţa părinţilor noştri.
Familia Degermark, la fel ca, de pildă, familia Lettström, familia Elfström, familia de Champs, Ian şi Ann Wachtmeister, familia Dicksson, familia Buster şi Nonne Rosén, familia Lagergren, familia Santesson, fraţii Genetay, avea aproape acelaşi statut ca prinţul şi prinţesele din „cabana princiară“.
Şi BH la fel, bineînţeles. Unchiul BH, Bengt Herman Nilsson, aghiotantul prinţului, era iubit de toată lumea. BH antrenase echipa naţională de schi fond a Italiei. Noi, la Storlien, schiam mai mult în pantă. În frunte era BH, după el prinţul, în urma lui mă strecuram de cele mai multe ori eu, apoi veneau Carl Johan Schmidt, Carli Kléman, Kerstin Elfström, Johan Beckman şi uneori i se dădea voie şi lui Anders Lettström să vină cu noi. Surioara lui Anders, Lollo, schia mereu alături de fratele meu mai mic, Ian, şi li se spunea „şoarecii“.
Familia Degermark se distingea în fiecare an la concursurile de schi şi câştiga mereu premiul întâi. La început premiile ne erau înmânate de prinţesa Birgitta, care concura alături de unchiul meu, Rolf Degermark. Mai târziu am primit premiile din mâna prinţesei Christina şi, în cele din urmă, din mâna prinţului moştenitor. El şi cu mine eram mereu stânjeniţi şi zâmbeam amândoi la fel de timid.
Nu puteai să nu-l admiri pe prinţul Carl Gustaf pentru extraordinara lui înţelepciune şi pentru sensibilitatea cu care privea absolut totul din jur. Îl auzeai strigând: „Fiţi atenţi că aici sunt mesteceni pitici“, sau: „Băgaţi de seamă! Pe aici tocmai au trecut nişte reni“, sau : „Hai să ne-ntoarcem! Uitaţi-vă, se vede pe cer că vine viscolul!“.
Prinţul era un schior desăvârşit. Ultima oară când am schiat împreună a fost la Zermatt, dar atunci era deja rege: Carl Gustaf XVI.
În 1966, de Paşti, câteva luni înainte să înceapă turnarea filmului Elvira Madigan, dădusem o fugă la cabana prinţului de la Storlien. Când m-am întors de la gară, unde le-am spus la revedere prietenilor prinţului, care plecau la Stockholm cu o zi înaintea mea şi a familiei mele, am vrut să mă retrag în cameră, dar n-am putut intra. Camera mea era de fapt un fel de minusculă debara în aripa de piatră a reşedinţei regale, şi băieţii o umpluseră cu hârtie de ziar. Uşa era blocată de toate acele ziare făcute ghem.
S-a râs mult în anul acela de Paşti. Se vedea asta şi în poza de adio, pe care au făcut-o băieţii când mi-au şterpelit pentru vreo oră micul aparat de fotografiat. Au făcut pe ascuns o fotografie de rămas bun, care mi-a încălzit inima şi mi-o încălzeşte şi azi.
Dansasem cu prinţul moştenitor de atâtea ori, că nici nu mai ştiu în ce împrejurări a fost făcută poza aceea, care a nimerit pe coperta revistei Hänt i veckan. Dar probabil că tocmai atunci cânta Reginald Geijer On a Slow Boat to China. Reggi era director la Högfjällshotell din Storlien şi cânta uneori melodia asta. Prinţul cânta de preferinţă Come mister tallyman, tally me banana / Daylight come an’ me wan’ go home!
Au trecut mai bine de treizeci de ani de când n-am mai fost la Storlien şi tare mult îmi lipseşte.
Oricum, Waldemar Bergendahl îmi spune la telefon că regizorul Bo Widerberg i-a cerut să mă găsească.
— La vară, Widerberg o să facă un film cu titlul Elvira Madigan. E despre o dansatoare pe sârmă, pe care o cheamă Elvira Madigan, şi despre povestea ei de dragoste cu un conte, locotenentul Sparre. Widerberg vrea neapărat să stea de vorbă cu tine, fiindcă spune c-ai fi perfectă în rolul Elvirei Madigan.
— Dar eu nu sunt actriţă, îi răspund.
— N-ai putea măcar să stai de vorbă cu el? întreabă Bergendahl. Widerberg e obişnuit cu amatorii.
Internatul Sigtuna acorda elevilor două trei învoiri pe semestru şi tocmai în următorul weekend aveam o astfel de învoire. L-am sunat pe Christer van der Burg, un prieten care studia dreptul şi lucra în biroul lui Henning Sjöström, ca să-l întreb dacă poate să mă însoţească la întâlnirea cu Bo Widerberg.
Ne-am dus la locul stabilit. Marele, dar scundul regizor skonez Widerberg mă sfredelea cu ochii lui de limpezimea cristalului, puţin mijiţi. Simţeam cum privirea asta mi se înfige direct în stomac.
Sunt născută în zodia Fecioarei şi am un stomac foarte sensibil. Când eram mică, îi spuneam mamei: „Stomacul mi-e plin de lacrimi, şi nu ştiu de unde vin.“
Întrevederea a fost scurtă, simplă. Widerberg m-a întrebat dacă vreau să joc vara următoare rolul principal în Elvira Madigan. Turnarea filmului avea să înceapă pe la mijlocul lui iunie şi se preconiza să fie gata la sfârşitul lui august.
— Onorariul tău e de şapte mii de coroane.
Nu cred că-i teafăr, îmi ziceam în sinea mea.
I-am spus clar că habar n-aveam de actorie, nu ştiam nimic despre film şi prea puţin despre teatru. I-am mai explicat că niciodată în adolescenţa mea, nici măcar o singură dată, n-am visat să devin stea de cinema, aşa cum se pare că doreau unele dintre prietenele mele.
— Bine, a spus Widerberg, o să iasă bine.
Treaba voastră, mi-am spus în gând.
***
Despre autoare:
Suedeza PIA DEGERMARK (n. 1949) a interpretat rolul principal în filmul Elvira Madigan (1967), regizat de Bo Widerberg, cu care a obţinut premiul pentru cea mai bună actriţă la Festivalul de Film de la Cannes. Dumnezeu numără lacrimile femeilor, titlu inspirat dintr-un îndemn talmudic, este cartea sa autobiografică.
