Vă prezentăm un fragment în avanpremieră din volumul „Vizite neanunțate”, de Iulian Popa, apărut recent la Editura Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Despre carte:
O sonerie. Alteori o bătaie în ușă. O ușă deschisă prin care dă buzna ceva de mult uitat. Ceva ce ai vrut să uiţi. Volumul aduce la un loc povești care se întrepătrund ca acuarelele, alcătuind un album al întâlnirilor neprevăzute, al pariurilor pierdute, al așteptărilor persistente, al aspiraţiilor puse pe hold, al rezolvărilor improbabile. O casetă cu Scorpions, un reșou, o mașină de cusut Singer sunt triggere care declanșează desfășurările unor destine prea puţin spectaculoase, în care, tocmai de aceea, te regăsești până la recunoaștere.
Fragment în premieră:
Vizită neanunțată
Pata roșiatică se întindea pe o bună parte a genunchiului, însă rana din palma mâinii drepte era cea cu care aș fi putut s‑o impresionez cu adevărat pe Bianca. O căpătasem în urmă cu o oră, în timp ce alergam pe lângă gardul metalic care mărginea terenul de fotbal. O mișcare neglijentă, și unul dintre ghimpii de sârmă îmi pătrunsese în palmă. O bucată de piele de mărimea unui solz de crap cu tot cu țesutul de sub ea se desprinsese și atârna într‑o fâșie sângerie, pe care o așezasem la loc în timpul jocului, împingând‑o ca pe o piesă de lego. Am simțit doar usturime, care s‑a accentuat când, după meci, am spălat rana la cișmeaua de lângă teren. Cea de la genunchi era doar o zgârietură de felul celor pe care toți copiii le capătă când joacă fotbal pe un teren de bitum. În plus, nu avea nimic spectaculos, căci a doua zi, la școală, era acoperită de pantaloni.
Am tras un șut într‑o cutie goală de conserve și zgomotul a reverberat de‑a lungul aleii pustii, cu salcâmi îngălbeniți de‑o parte și de alta. Un număr din Scînteia se vedea printre frunzele moarte, deschis la pagina la care descria în detaliu tezele care urmau să fie dezbătute în curând, la cel de‑al paisprezecelea congres al partidului. Era ora prânzului, motiv pentru care străzile erau pustii. O femeie a capul pe fereastra unei bucătării de la parter, s‑a uitat în stânga și‑n dreapta, și, cu o mișcare bruscă, a aruncat apa dintr‑un lighean în fața blocului. O mișcare exersată, fără îndoială.
La capătul blocului, un miros intens de fiertură se amesteca cu unul de putrefacție venit de la containerul de gunoi. Ambele îmi făceau greață și, pentru moment, mi‑au alungat foamea pe care o simțisem încă din timpul meciului. Mâncarea pe care o gătea maică‑mea nu degaja astfel de arome. Puteam sta în bucătărie în timp ce făcea mâncare, de fiecare dată în afară de momentele în care prepara salată de boeuf. Se întâmpla o singură dată pe an, iar mirosul cărnii fierte mă alunga din casă.
Mai aveam de traversat o intersecție și de mers pe lângă două blocuri până să ajung acasă. Preferam să nu mă întâlnesc cu Lonea în fața blocului. Pentru cine l‑ar fi căutat, acolo l‑ar fi găsit duminica, de dimineața până seara, în afară de zilele în care Crivățul era prea greu de îndurat. Doar că nimeni nu se obosea să‑l caute. Era ca motanul vecinilor mei. Ieșea dimineața și se întorcea seara. Diferența era că vecinilor le păsa de animal. Bineînțeles, Lonea avea și prenume, Ionuț, dar nimeni nu‑i spusese vreodată așa, nici măcar părinții lui. S‑or fi gândit că avea să fie un copil bun și drăgălaș, crescut într‑o familie model, și i‑au dat un nume diminutiv, numai că, pe măsură ce creștea, fața nu i se mai potrivea cu numele. Era o constatare generală, cu care toată lumea era de acord. Ocazional, maică‑sa urla la el de la balcon. Asta când era trează. Când nu, se mulțumea să facă semne, căci nu putea striga, și cei care o vedeau intrau în panică, suspectând o tentativă de a se arunca de la etajul patru. Lonea nu se impacienta însă, ci pornea să urce cu înjurături șuierate printre dinți. Mă bucuram că nu aveam parte de o familie ca a lui și că acum, spre deosebire de el, aveam să găsesc acasă un loc confortabil, în care să pot sta liniștit.
De undeva de sus, etajul trei sau patru, din difuzoare apropiate de ferestre, se auzeau lamentațiile solistului vocal al celei mai cunoscute formații locale. Mona se mărita și nimeni nu știa de ce. Auzeam piesa des, de fiecare dată când se întâmpla să merg la vreo zi de naștere a cuiva care împlinise optsprezece ani. Eram bucuros că nu aveam majoratul în timpul liceului, ci imediat după ce aveam să termin. Scăpam, astfel, de o presiune autosugestionată că ar fi trebuit să organizez vreun soi de petrecere. Îmi venea greu să înțeleg de ce se bucurau unii că împlineau optsprezece ani. Nu păreau mai deștepți sau mai maturi decât cu un an înainte, iar motivația că acum puteau face orice, din moment ce erau adulți, nu ținea. Lonea era un exemplu bun. Și la optsprezece, și la douăzeci, tot din banii alor lui ar fi trăit. Nici ceilalți băieți de la bloc nu erau cu mult mai breji.
Am intrat pe aleea cu blocul nostru și am mărit pasul. Trei Dacii, o Lada și o Skoda prăfuită, cu un cauciuc dezumflat și un far spart împărțeau toată aleea. Prezența lor ne încurca rău când mai jucam o miuță pe stradă. Eram aproape de a intra în scară, când am auzit vocea bine cunoscută în spatele meu.
M‑am oprit în loc fără să mă întorc. Era cuvântul cel mai des auzit din gura lui Lonea, printre puținele pe care le pronunța impecabil. Cuvânt cu valențe multiple, aici desemna o formă de salut. În funcție de pronunție și mai ales de intonație, putea fi utilizat în scop admirativ, cu un u prelung, precedat eventual de vocala o, și ea lungită. Mai putea avea sens constatator, ca să arate că a înțeles ce i se spunea, chiar dacă nu pricepuse nimic.
— Ce‑i aia în mâna ta? a întrebat el, cuvintele șuierate prin strungăreață.
— Am fost la un fotbal. M‑am agățat în ceva. I‑am răspuns fără chef. Nu pe el aș fi vrut să‑l impresionez.
[…]
Am urcat în grabă scările, mulțumit că nu venea după mine. Primul lucru pe care l‑am simțit după ce am intrat a fost mirosul diferit de cel curat, prezent întotdeauna la noi acasă duminica, la ora prânzului. Un damf de tutun, nu din cel mai bun, pe care‑l recunoșteam ușor, atunci când aveam vreun oaspete fumător, dublat de un miros greu de haine vechi și nespălate.
Ușa bucătăriei era deschisă și am văzut că masa era trasă mai spre mijlocul camerei.
— Vino și tu aici, am auzit vocea lui taică‑miu în timp ce mă îndreptam spre baie.
A insistat și n‑am avut ce face. În bucătărie mirosul era și mai intens. Un blond spălăcit mă privea, așezat pe un scaun.
— Ce faci, șerifule? m‑a întrebat el pe post de salut.
Mi‑au venit în minte amintirile pe care le aveam cu el din vremea copilăriei, puține la număr, cu toate că auzisem că ne‑am fi petrecut mai mult timp împreună decât îmi imaginam eu. Nu cred că mi‑a spus vreodată pe nume, lucru neimportant acum, căci oricum am avut porecle mai tot timpul și nu m‑a deranjat să le aud. Îmi plăcea Toni, de la un personaj de film american. Însă el, doar el, îmi zicea șerif. Poate era ceva admirativ, poate batjocoritor, sau poate ambele. N‑am știut niciodată.
— Bine, i‑am răspuns și am rămas pe partea cealaltă a mesei.
***
Despre autor:
IULIAN POPA s-a născut la Brăila în 1972. A urmat cursurile Facultății de Fizică a Universității București. Ulterior, a terminat un doctorat în fizică la Universitatea Stuttgart. A publicat mai multe articole și lucrări de specialitate pe parcursul stagiilor de cercetare din Germania și Statele Unite. A debutat în volum cu Guadalajara (Humanitas, 2018). A publicat proză scurtă în antologiile de povestiri Kiwi 2021, Kiwi 2022 (Polirom, ed. Marius Chivu), în Cartea orașelor (Humanitas, ed. Andreea Răsuceanu), în revista Iocan, în Revista de povestiri și în Argos SF&F. A fost nominalizat la premiul „Iocan“ în 2019. Este câștigător al Bursei și Rezidenței Cărturești, ediția a treia, la secțiunea „Proză scurtă“.
