Un fragment în premieră din volumul Nu, mărul nu i-a căzut în cap lui Newton. Micile minciuni care au făurit istoria științei de Antoine Houlou-Garcia, recent apărut la Editura Humanitas, în colecția Știință. Traducere de Anca Florescu-Mitchell
Despre carte:
Istoria științei e plină de anecdote legate de marile descoperiri: Arhimede a țâșnit gol din baie strigând „Evrika!”, Galilei a lăsat să cadă obiecte din Turnul din Pisa, un măr i-a picat în cap lui Newton. Pentru că sunt memorabile, obișnuim să le luăm ca atare, fără să ne întrebăm dacă sunt și plauzibile, iar ele ne oferă o versiune schematică, prescurtată a istoriei științei.
Versiune totuși înșelătoare, după cum ne demonstrează cu talent de detectiv Antoine Houlou-Garcia, care cercetează originea acestor anecdote devenite legende, în încercarea de a restabili adevărul istoric. Rezultatul nu e doar o operă de demistificare cu accente ironice, cât, mai ales, o perspectivă realistă și nuanțată asupra dezvoltării științei.
Fragment în avanpremieră:
CE REPREZINTĂ MĂRUL
În cazul Leibniz, lucrurile erau destul de simple: toată Anglia – adică, în ochii lui Newton, Societatea Regală – se afla de partea lui. Era de ajuns să i se șteargă numele în edițiile succesive ale cărții. În cazul Hooke, membru important al instituției, lucrurile erau mai complicate, fiindcă opoziția lor nu se manifesta doar prin texte interpuse, ci și în carne și oase.
Or prima mențiune atestată a poveștii mărului datează din 1726, patruzeci de ani după începutul polemicii cu Hooke. Ne putem imagina că Newton vorbise deja despre asta înainte cu nepoata sa, Catherine Barton, care i‑a repetat anecdota lui Voltaire. Ne putem mai ales imagina că, dacă povestea ar fi fost adevărată, ar fi utilizat‑o la un moment sau altul pentru a arăta că descoperise totul singur cu mulți ani înainte, arătând astfel că Hooke nu avea nici un merit.
Pentru Newton, povestea mărului, apărută la sfârșitul vieții sale, dar pe care o plasează în anii tinereții, reprezintă fără îndoială voința de a prezenta o dovadă a geniului său și, mai ales, a faptului că nu datora nimănui nimic. În 1726, cele două probleme de prioritate sunt rezolvate: Leibniz e șters din ediția a treia a Principiilor, iar Hooke e dat uitării grație poveștii mărului.
Știm bine, în epoca rețelelor sociale și a canalelor de știri în flux continuu, că o imagine valorează mai mult decât un discurs: se imprimă în minte și rămâne acolo multă vreme. Este ceea ce a făcut Newton cu mărul, pentru a elimina concurența și a‑și construi propriul mit, creând un soi de storytelling atât de convingător, încât a rămas până azi cel mai puternic simbol din istoria științei.
Însă, pentru ca o poveste să se vândă atât de bine, trebuie să existe clienți gata s‑o creadă. Clienții sunt mai întâi oamenii de știință și filozofii care văd în ea o alegorie a științei înseși: un om e martorul unui fenomen natural (căderea unui măr) care îl miră. Această mirare e fundamentală, după cum observă Aristotel:
Căci şi acum, și la început, oamenii au început să filozofeze datorită uimirii. La început, desigur, ei priveau cu uimire chiar dificultățile aflate în preajmă; apoi, avansând puţin cate puţin, au parcurs şi chestiuni mai importante, de pildă, aspectele Lunii, ale Soarelui şi stelelor, cât şi geneza universului.
Clienți sunt și simplii cetățeni. Ne place ideea de „geniu“, de „om providențial“. Fie că e vorba de știință, de politică, de religie sau de război, ne place să ne concentrăm admirația asupra unui personaj unic, un erou, un profet. Ne place deci nu numai pentru a simplifica lucrurile (chit că le trădăm), dar și din pricina acestui apetit natural pentru erou, pentru a ne închipui că istoria (în particular a științei) are puncte de inflexiune și de rupture ale căror loc, dată și, mai ales, protagonist se pot determina.
Într‑un mod aproape paradoxal, această anecdotă, prin transformarea populară în care mărul cade în capul lui Newton, permite în același timp desacralizarea figurii geniului științific (deși e văzut ca o ființă superioară), precum Thales, despre care se povestea încă din Antichitate că, tot mergând privind către stele, a căzut într‑un puț. În fața monstrului sacru pe care‑l construim în imaginația noastră, această latură ridicolă ne liniștește: sunt genii superioare, dar nu ne strivesc, căci sunt atât de inteligenți, încât sfârșesc prin a se afla în situații ridicole.
Mai mult, acest aspect concret și rizibil al situației ne dă speranță: „Dacă mi‑ar cădea un măr în cap, aș putea și eu să devin un geniu!“ De aceea au fost plantate atâtea clone ale pomului lui Newton în jurul lumii (știind totuși că mărul n‑a căzut în capul lui Newton, ci în fața ochilor săi): se creează impresia că avem această legătură simbolică despre care se pretinde că a fost sursa de inspirație a unui geniu, și că deci va putea de asemenea să ne insufle vreo idee genială dacă vom fi și noi martori ai unui fenomen precum căderea unui măr. Iată ce scrie pe site‑ul Universității York, care posedă o clonă a pomului:
Pomul nostru de la Universitatea York rămâne înrădăcinat în prezent, dar ne amintește că a repune în discuție ce e convențional poate conduce la descoperiri extraordinare. Mărul nostru e un fragment de istorie, dar gândirea lui Newton răsună și azi.
CE NE FACE MĂRUL SĂ UITĂM
Contrar a ceea ce spune Universitatea York, Newton n‑a „repus în discuție ce e convențional“, nu în mod particular: mai curând a permis, în mod magnific, o structurare puternică a multor idei și conjecturi care existau pe timpul său și la care se lucra de multă vreme. Ceea ce povestea mărului tinde să mascheze (căci era intenția lui Newton însuși), e faptul că știința se construiește înainte de toate din lecturi, dezbateri, reflecții lente și teorii care se confruntă. Geniul care inventează o teorie singur, fără a citi nimic din predecesori și concurenți, nu există.
Povestea mărului dezvăluie astfel violența mediului științific – poate chiar mai mult azi, când cercetarea funcționează ca o piață – în care există uneori voința de a‑ți atribui meritele altora (o putem spune despre Hooke la fel de bine ca despre Newton) din orgoliu, în căutarea prestigiului, pentru a face carieră sau pentru a rămâne în istorie.
Știința nu e însă rodul unui geniu unic, ci a numeroși oameni despre care știința, în ochii publicului larg, va reține până la urmă doar câteva nume, așa cum se predă la școală, chiar și azi, istoria regilor și a bătăliilor, în timp ce Istoria e mult mai bogată – și mult mai interesantă.
Chiar dacă anecdota mărului ar fi adevărată (ceea ce e puțin plauzibil), i‑au trebuit lui Newton mai bine de douăzeci de ani, între momentul în care a văzut căzând miticul măr și cel în care cercetările sale au fost suficient de dezvoltate pentru a fi publicate. În imaginația noastră (din nou pentru că Newton însuși a vrut parțial să ne facă să credem asta), de‑abia căzuse mărul, și Newton și‑a și pus la punct tot sistemul și toate ecuațiile.
Mărul maschează și un punct crucial al științei ce caracterizează polemica dintre Hooke și Newton. Fără a‑i da dreptate unuia sau altuia, ci concentrându‑ne mai curând asupra a ceea ce Newton a făcut decât asupra a ceea ce Hooke n‑a știut să facă, putem relua cuvintele lui Alexis Clairaut, care nota, în 1756, într‑un supliment al primei traduceri în franceză a Principiilor de către Émilie du Châtelet (despre care vom vorbi în capitolul 11):
Exemplul lui Hook [sic] și cel al lui Kepler dezvăluie distanța dintre un adevăr întrevăzut și un adevăr demonstrat, și cât de puțin servesc în știință cele mai mari minți luminate atunci când încetează să mai fie călăuzite de Geometrie.
***
Despre autoare:
După studii de matematică și specializarea în statistică, ANTOINE HOULOU-GARCIA a urmat Școala de Înalte Studii de Științe Sociale din Paris și a obținut un doctorat în politologie. Predă la Universitatea din Trento (Italia) și este redactor‑șef al revistei franceze de cultură matematică Tangente. Între cărțile sale se numără: Une histoire de la manipulation par les chiffres de l’Antiquité à nos jours Ou Le théorème d’Hypocrite, La Politique: Manuel à l’usage des citoyens qui n’y comprennent plus rien, Mathematikos: Vies et découvertes des mathématiciens en Grèce et à Rome, Le monde est‑il mathématique? Les maths au prisme des sciences humaines, Le compas et la lyre: Regards croisés sur les mathématiques et la poésie, Le monde est‑il mathématique? Les maths au prisme des sciences humaines, Vous aimez les maths sans le savoir.
