Vă prezentăm un fragment în avanpremieră din volumul Nostalgia. Povestea unei emoții periculoase, de Agnes Arnold-Forster, în traducerea Mirelei Mircea, apărut recent la Editura Humanitas, în colecția Știință PSI. În noua serie „Psi“, ramura umanistă a colecției de știință, apar lucrări de psihologie individuală și socială axate pe cele mai actuale teme, precum și cercetări de ultimă oră din sfera amplă a neuroștiințelor și a științelor cognitive.
Despre carte:
„Ne mai putem gândi azi oare că nostalgia, sentimentul poetic și plăcut care ne cuprinde la amintirea copilăriei sau a locurilor natale, a fost cândva o boală primejdioasă în ochii societății și ai medicilor? Termenul, lansat de doctorul elvețian Johannes Hofer în 1688, nu avea pe atunci mai nimic din conotațiile actuale: din nostalgie se putea muri.
Era pe-atunci un sentiment diferit de-al nostru? Când și de ce a suferit nostalgia o prefacere atât de radicală încât, transformată astăzi într-o emoție inofensivă, poate servi drept strategie publicitară, instrument politic sau chiar mijloc terapeutic?
Purtându-ne într-o călătorie de-o formidabilă amploare în timp și spațiu, Agnes Arnold-Forster încearcă să răspundă acestor întrebări printr-un veritabil tur de forță exegetic, în care explicațiile medicale stau alături de comentariile culturale și analizele politice.
Agnes Arnold-Forster este un critic ager și un ghid minunat. Stilul ei este plin de viață… Abordează cu eleganță subiecte dificile – cuprinzând tot ce este relevant…“ — The Telegraph
Fragment în premieră:
INTRODUCERE
Ca în vremurile bune?
Am fost un copil foarte nostalgic. Între basme și episoade din serialul TV Horrible Histories, am petrecut multe ore imaginându‑mi cum călătoresc în timp către versiuni născocite sau romanțate ale secolului al XVII‑lea, al XIX-lea sau ale începutului de secol XX. Devoram romanele lui Enid Blyton și mi‑am implorat părinții să mă mute de la școala primară din Londra anilor 1990 la un pension din Cornwall‑ul anilor 1950. Cum rugămințile nu mi‑au fost ascultate, mă duceam zi de zi la școala mea de stat, care nu impunea nici o uniformă, în fustă plisată și bluză albă, disperată să mă întorc într‑o lume în care nu trăisem niciodată. E aproape o minune că mi‑am făcut prieteni cu atitudinea asta. La vârsta adultă, am tăiat legăturile emoționale cu istoria și mi‑am construit o relație mult mai cinică cu trecutul. Am studiat istoria la facultate și am continuat apoi cu mai multe programe postuniversitare, devenind o cercetătoare rece, care respingea sentimentalismul. Am încetat să fiu nostalgică și în viața personală, bucurându‑mă mai degrabă de prezent și orientându‑mă spre viitor. Îmi place să mă consider progresistă și fac parte, cu siguranță, din tagma optimiștilor. Însă, în ciuda acestor tendințe politice și temperamentale, iată‑mă scriind o carte în apărarea nostalgiei. Sau, cel puțin, o carte care tratează acest sentiment și fenomen cu respect și încearcă să facă dreptate complexității, forței și remarcabilei sale capacități de transformare.
Definiția de dicționar a nostalgiei e destul de clară: e vorba de o emoție, și anume de „dorința melancolică sau excesiv de sentimentală de întoarcere la o perioadă din trecut sau la o ipostază imposibil de recuperat (sau dorul de o astfel de perioadă sau ipostază)“ îi recunosc complexitatea, consideră nostalgia o categorie științifică stabilă. Astfel, este „o emoție complexă care implică orientarea spre trecut a cogniției și un afect mixt“. Sau, într‑o reformulare mai profană, un sentiment dulce‑amar trezit de o amintire asupra căreia ne oprim. De obicei, nu e vorba de orice amintire, ci de una dragă, importantă pentru persoana cu pricina. Aducerea aminte poate înfrumuseța trecutul, îmbrăcându‑l în nuanțe roz, dar poate trezi și tristețe sau suferință dacă ni se face dor de evenimentul trecut, dacă tânjim după el, dacă simțim dorința de a ne întoarce la el sau deplângem trecerea timpului. Bucuria amintirii este știrbită de senzația de pierdere, de regret sau durere.
Nostalgia înseamnă, așadar, mult mai mult decât simpla amintire a trecutului. La urma urmei, memoria e supusă greșelii, ba uneori chiar nu ne putem baza deloc pe ea. Nostalgia este o stare emoțională: suntem nostalgici după momente din trecut pe care le umplem de sens. Unele perioade ale istoriei personale sau colective capătă în timp mai multă însemnătate decât altele. Ni se întâmplă uneori să manipulăm în mod deliberat sau inconștient propriul trecut, să alăturăm amintiri din perioade și locuri diferite și să reconstruim informațiile astfel încât să corespundă mai bine valorilor, eticii sau identității noastre prezente. Nostalgia face parte dintr‑o atare reconstrucție, umplând de emoție evenimentul rememorat și punându‑l într‑o lumină trandafirie sau dându‑i un luciu auriu.
Deși există definiții generale, generice ale nostalgiei, aceasta poate lua forme foarte diverse. Putem fi nostalgici după ceva ce am trăit chiar noi: copilăria, adolescența, anii de facultate. Dar există – ca în cazul meu – și nostalgie după vremuri de dinainte de a ne fi născut sau de care nu avem cum să ne amintim, un dor de o perioadă din trecutul depărtat. În funcție de cine dă definiția, de expertul pe care‑l consultăm, nostalgia va fi considerată o emoție profund personală, un afect individual, sau o stare colectivă, o trăire declanșată de ritualuri și experiențe împărtășite, relatată în presă și cultivată sau exploatată de politicieni, de pildă. Versiunea colectivă a nostalgiei corespunde de multe ori unui sentiment autentic, dar la fel de des poate semnala o construcție abstractă. Atunci când citim un articol de presă care descrie poetic o perioadă trecută foarte diferită de cea prezentă, este posibil ca autorul să nu fie copleșit el însuși de nostalgie la momentul la care scrie. Poate că nu resimte deloc emoția, dar știe ce efect vor avea referirile nostalgice asupra publicului său.
Chiar dacă ne oprim deocamdată la nostalgia înțeleasă ca emoție trăită de un individ, lucrurile sunt mai complicate decât par la prima vedere, așa cum se întâmplă de fapt cu toate afectele umane. Majoritatea cercetătorilor actuali care studiază emoțiile le situează cu convingere în minte. Lucrările de pionierat în sfera psihologiei din secolele XIX și XX au sugerat că emoțiile sunt legate de un grup de structuri din centrul creierului numit sistemul limbic. În opinia multor psihologi și cercetători din domeniul neuroștiinței, emoțiile sunt înnăscute, dependente de substratul biologic și recognoscibile de la o cultură sau comunitate la alta. Exact ca în filmul de animație Întors pe dos de la Disney/Pixar, suntem conduși cu toții de bucuria, frica, furia, tristețea și dezgustul din creierele noastre. Prezența acestor emoții „elementare“ poate fi observată în mimică sau în anumite procese fiziologice, de exemplu atunci când simțim că ni se zbârlește părul sau că inima începe să bată mai repede.
În ultimii cincizeci de ani, această concepție despre emoții a fost susținută, în principal, de psihologul Paul Ekman. În opinia sa, unele emoții par să fie universal recunoscute, indiferent de timp, loc sau context cultural. Deviind ușor de la modelul Pixar, Ekman a propus inițial șase emoții elementare: furie, dezgust, frică, bucurie, tristețe și surpriză. Într‑o etapă ulterioară a carierei, a sugerat că pot exista și alte emoții universale pe lângă cele șase. Alți psihologi au adăugat amuzamentul, uimirea, satisfacția, dorința, jena, durerea, empatia, plictiseala, deruta, interesul, mândria, rușinea, disprețul, ușurarea și triumful. Teoria emoțiilor elementare nu este însă interesată atât de mult de numărul exact de emoții universale sau de identificarea acestora, ci caută mai degrabă să stabilească dacă fenomenele afective sunt aceleași indiferent de istorie, cultură și specie, dacă sunt moștenite și corespund unei dezvoltări evoluționiste și dacă reprezintă reacții fizice la ceva ce ne afectează direct sau se întâmplă în jurul nostru. Acest model bazat pe creier al modului în care simțim și comunicăm, potrivit căruia emoțiile sunt strâns legate de neurotransmițători, este acceptat în prezent de cea mai mare parte a cercurilor din medicină, psihologie și alte științe. Nu este totuși lipsit de contestatari. Concepția despre ce sunt emoțiile și ce înseamnă ele s‑a modificat foarte mult de‑a lungul timpului, variind în funcție de cercetătorul care realizează analiza sau investigația.
Mulți istorici, de pildă, critică în general teoria emoțiilor elementare, în parte deoarece o consideră relativ reducționistă în abordarea subtilității și varietății afectelor. Într‑o recentă și vastă istorie a emoțiilor umane, Richard Firth‑Godbhere se declară neconvins de teoria lui Ekman: „Cele șase emoții elementare propuse de el […] au fost definite pe baza unui set restrâns de chipuri de americani, iar modelul a fost suprapus ulterior ca un cadru peste expresiile observate în restul lumii“. Firth‑Godbhere consideră că teoria emoțiilor elementare distilează marea diversitate a comportamentelor umane, a stilurilor de exprimare și a sentimentelor într‑o listă scurtă și restrictive.
Dar nu numai istoricii se declară sceptici. Leonard Mlodinow, un autor care popularizează subiecte științifice, discută despre limitările ideilor generale ale lui Ekman în cartea sa Emotional: The New Thinking About Feeling. Contestând ideea mai veche că emoțiile ar fi „reacții la un set de stimuli arhetipali înnăscute și ancorate fiziologic“, îl citează pe cercetătorul James A. Russell, care susține că „diferitele limbi recunosc emoții diferite. Fiecare limbă conturează altfel domeniul emoțional“. O serie de studii despre furie ilustrează acest aspect. În 1970, antropologa Jean L. Briggs a publicat un studiu etnografic despre o comunitate inuită. Potrivit descoperirilor sale, membrii populației utku nu doar respingeau ceea ce ea și compatrioții ei americani numeau „furie“, dar nici măcar nu foloseau vreun termen sau concept echivalent. Mai recent, psihologa Lisa Feldman Barrett a afirmat că furia nu reprezintă un instinct unitar și intern, ci mai degrabă „o constelație diversă de trăiri și comportamente“. Atât Lisa Feldman Barrett, cât și James A. Russell preferă o abordare teoretică a emoțiilor drept constructe psihologice10. Cu alte cuvinte, larga varietate a limbilor, culturilor și experiențelor personale modelează sentimentele „fundamentale“ în multe forme diferite. „Varietățile furiei sunt infinite“, scrie Lisa Feldman Barrett. În cercurile psihologilor (și, într‑o anumită măsură, ale istoricilor) se dezbate încă pe larg în ce măsură emoțiile sunt fenomene biologice sau culturale, iar știința nu a identificat până acum, după cum arată Mlodinow, „criterii cu adevărat obiective pe baza cărora să se stabilească cu certitudine dacă o persoană sau un animal se află într‑o stare emoțională sau în alta“.
Dacă lăsăm însă deoparte dezbaterile academice pentru o clipă, vedem că limbajul curent folosit pentru a descrie emoțiile este în general imprecis și individualizat. Sentimentele sunt subiective: nu știm cum resimte altcineva furia și cât de mult seamănă trăirea sa cu propria noastră trăire a aceluiași afect. Putem distinge între exprimări ale sentimentelor care iau forme recunoscute la scară largă (un țipăt de groază, un șuvoi de lacrimi) și trăirea interioară și profund personală. Și expresia lingvistică a emoțiilor este foarte vastă. Oare emoția descrisă de serii de sinonime precum „furie“, „mânie“, „enervare“, „pandalii“ e una și aceeași? Bogatul vocabular al emoțiilor ne dă de înțeles că varietatea afectelor umane este incomensurabilă.
***
Despre autoare:
AGNES ARNOLD-FORSTER, absolventă de istorie a Universității din Oxford, este în prezent Chancellor’s Fellow la Universitatea din Edinburgh. Absolventă de istorie a Universității din Oxford, a susținut un doctorat (la King’s College London) pe tema cancerului în Anglia secolului XIX. Ulterior, a ținut cursuri la o serie de universități prestigioase precum University of Roehampton, Queen Mary, University of London, UCL, University of Bristol, McGill University și London School of Hygiene and Tropical Medicine. Sfera sa predilectă de cercetare este istoria medicinei moderne și contemporane, a sănătății și a emoțiilor. A publicat numeroase articole de specialitate, precum și volumele The Cancer Problem: Malignancy in Nineteenth-Century Britain (Oxford University Press, 2021) și Cold, Hard Steel: The Myth of the Modern Surgeon (Manchester University Press, 2023).
