Un fragment în premieră din romanul Actrița de Anne Enright, apărut recent la Editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, traducere și note de Iulia Gorzo.
Despre carte:
Romanul Actrița a fost nominalizat la Women’s Prize for Fiction în 2020 și a fost desemnat Cartea anului în Time, Irish Times și New Statesman. S-a numărat printre Cele mai bune 10 cărți ale anului 2020 în Wall Street Journal și printre Cele 100 de cărți care trebuie citite din 2020 în Time.
Când ai reușit, prin talent și muncă, dar și printr-un capriciu al sorții, să fii actrița emblematică a Irlandei, până și gesturile de zi cu zi se transformă într-un rol care trebuie jucat. Katherine O’Dell, legendă a scenei și a filmului, îi pare cabotină fiicei sale, Norah, dar copila nu bănuiește câte se ascund în spatele măștii pe care mama ei refuză să o scoată. Uneori întrezărit în spatele pânzei de minciuni țesute pentru a înșela, dar și pentru a apăra, secretul care o macină pe actriță este adânc îngropat. Când fiica ei ajunge însă să fie victimă, la fel ca ea în tinerețe, masca îndelung exersată și purtată se crapă. Dincolo de învelișul ei protector se află un suflet frânt, un chip schimonosit de suferință, o rațiune torturată de nedreptate. Gesturile necugetate și nebunia finală devin o consecință inevitabilă, iar povestea pe care o consemnează Norah – o izbăvire tardivă.
Fragment în premieră:
A doua zi de dimineață am intrat pe internet ca să‑mi iau un bilet de avion ieftin către Londra, Gatwick, și am șovăit o clipă înainte să aleg data. 23 aprilie. Aveam să zbor de ziua mamei (dacă la morți se mai aniversează ziua de naștere) și aveam să zbor la Londra pentru că – n‑am cum să formulez mai delicat de atât – de acolo era ea. Da. Katherine O’Dell, cea mai irlandeză actriță din lume, a fost, tehnic vorbind, britanică.
S‑a născut și a copilărit la Londra – cu tot cu părul roșcat, șalul cadrilat și poeziile ei. Cu tot cu cântecele rebele:
„Marea, marea, e grá geal mo chroí1
De‑a pururi să se‑aștearnă între mine și Anglia.“
- Iubirea vieții mele (gaelică).
După două săptămâni priveam din avion oglinda îndepărtată, smălțuită a Mării Irlandei, crestată ici și colo de prora câte unei bărci minuscule.
— Slavă Domnului că suntem înconjurați de apă.
Nimeni nu știa unde se născuse, nimeni nu trebuia să afle vreodată; era un secret imens, complicat. Trecând peste acea întindere simplă de albastru, mă întrebam la ce bun atâta efort. Bineînțeles că nu‑și spunea vârsta, așa că avea și o teorie. Dacă nimeni nu știa unde se născuse, atunci nimeni n‑avea să știe unde să caute certificatul ei de naștere. Era actriță, se pricepea la toate astea.
O doamnă nu spune niciodată, dar spun eu acum. După ce moartea a zdrobit ceasul pe care încerca întruna să‑l dea îndărăt. Și nu‑mi place deloc s‑o închid într‑o căsuță. Ce vreau să zic e că simt într‑adevăr mușcătura trădării atunci când spun lumii că s‑a născut în aprilie 1928 în Herne Hill, o suburbie a Londrei. A fost botezată la biserica locală, Sfinții Filip și Iacob, iar numele ei de botez este Katherine Anne FitzMaurice. Mai târziu și‑a luat pentru scenă numele de familie al maică‑sii, Odell, care s‑a transformat în irlandezul O’Dell odată ajunsă în America, la douăzeci de ani. Moment în care părul ei s‑a înroșit de nostalgie după glia străbună.
Mama era o prefăcută și jumătate. Mai era și artistă, rebelă și romantică – așa că o puteai face în toate felurile, numai să n‑o faci englezoaică, ar fi fost o jignire teribilă. Și un adevăr, din păcate.
După ce avionul a aterizat pe Gatwick, am luat un tren până la Victoria, apoi altul până la Herne Hill, iar Anglia mi s‑a părut drăguță. Țaca‑țaca, țaca‑țaca în acel minunat sistem de transport public englez. Mai mult decât drăguță. Curțile îngrijite din spatele caselor, șirurile de case, majoritatea dichisite, aglomerația matinală de navetiști, primeniți și politicoși cu toții. Dacă mama a fugit de asta, atunci nu înțeleg de ce a fugit.
Am găsit adresa foarte ușor. Milkwood Road e o stradă cu case modeste, din cărămidă galbenă, la cinci minute de mers pe jos de gară. Astăzi, casele sunt despărțite de calea ferată de antrepozitele complexului industrial Mahatma Gandhi, dar în 1928 probabil că aveau vedere la trenurile care treceau. Casa în care s‑a născut Katherine e la intersecția cu Poplar Road. M‑am dus până la intersecție, apoi am luat‑o pe lângă zidul strâmb din spate. Nu exista nici o grădină demnă de acest nume nici în fața căsuței, nici în curtea din spate. Mama s‑a născut în aprilie. Toată viața a iubit magnoliile, glicina care înflorea în fiecare primăvară în Dartmouth Square era viața ei, și n‑am știut dacă această pasiune pentru flori era afecțiune sau afectare până la pelerinajul meu spontan în Herne Hill, când m‑am uitat la cele două ferestre din spatele casei, cu niște perdele‑plasă murdare, și nu m‑am simțit deloc mai lămurită.
Părinții ei erau actori ambulanți și se mutau dintr‑un apartament în altul: casa în care stătuseră ei cu chirie în 1928 tot închiriată părea să fie. Am revenit în fața clădirii, am tras aer în piept și am pășit printr‑o spărtură din zidul scund ca să bat la ușă. Sau să ating ușa. Lemnul era cald, iar căldura lui mi‑a dat senzația că sunt legată de pământ, ca și cum m‑aș fi scuturat de electricitate statică.
Acolo se născuse ea.
În seara de 23 aprilie, tatăl ei, Menton FitzMaurice, era pe scenă la Daly’s, un teatru de pe lângă Leicester Square. Se anunțase câte un spasm, câte un junghi. Înainte să plece la gară, Fitz îi vorbise despre asta unei vecine, dar nu părea urgent și, până s‑a hotărât vecina s‑o întrebe de sănătate, bunica se dădea deja în spectacol pe palier. Așa mi s‑a povestit de când mă știu. Că ușa de la intrare rămăsese deschisă, iar în fața ușii se adunaseră mai mulți copii, în timp ce bunica stătea cu burta în sus, agățată de un stâlp al balustradei, scoțând niște sunete animalice adânci, înăbușite. O văd ca într‑un desen de epocă: tocurile botinelor în aer și pălăria de pe cap (cu pana ei absurdă ruptă și strâmbă) căzută într‑o parte. Fustele îi sunt răvășite în această versiune ilustrată a poveștii, așa că dac‑o fi curs apă sau sânge, nu se vede. Cum nu se vede nici capul inoportun al mamei, conul turtit al țestei ei ițindu‑se prin crăpătura cărnii, în timp ce bunica se saltă sau se rostogolește în jos o treaptă sau două, cu cealaltă mână zvâcnind îndărăt, în timp ce copiii stau jos, la intrare, cu priviri solemne.
În timpul ăsta, bunicul îl joacă pe contele Belovar într‑o piesă fermecătoare, care se numește Doamna de Eglantine. Gesticulează și declamă îmbrăcat într‑o jachetă de husar și pantaloni cu talie înaltă, în timp ce bunica se opintește și geme. Fitz era, fără îndoială, splendid – la un moment dat trebuie să spunem asta despre bunicul și de ce nu acum, când picioarele soției lui găsesc sprijin pe treapta de dedesubt, apoi îl pierd, iar mama e zvârlită în lume pe scară. Pe spate. Bunica se caută pe sub fustă și iat‑o pe Katherine Anne – cu fața în sus și deja în mișcare, nimerind în brațele vecinei care îngenunchează ceva mai jos, pe trepte. Uite‑o că iese. Cu boltă. A aterizat. „O, Doamne sfinte“, striga vecina. „Stai așa, stai așa. Nu împinge“, dar bunica împinge, iar placenta se revarsă pe treapta de dedesubt, ancorând copila în lume. Vecina o ridică și mai mult. Se răsucește să i‑o arate moașei locale, care‑și croiește drum printre copiii adunați în hol.
Ia uite, o fată!
***
Despre autoare:
Considerată una dintre cele mai importante voci ale literaturii mondiale actuale, ANNE ENRIGHT, profesoară de scriere creativă la University College Dublin, s-a născut la Dublin în 1962, a studiat engleza și filozofia la Trinity College, Dublin, și a urmat un masterat în scriere creativă la University of East Anglia. A fost producătoare de televiziune la RTE. A debutat cu povestiri în mai multe reviste, printre care The New Yorker și The Paris Review, și a câștigat Davy Byrnes Irish Writing Award 2004 pentru povestirea „Honey“. Volumul său de povestiri The Portable Virgin a fost publicat în 1991 și a câștigat Rooney Prize for Irish Literature. În 2008 i-au apărut alte două volume de povestiri, Taking Pictures și Yesterday’s Weather. Romanele sale sunt: The Wig My Father Wore (1995), aflat pe lista scurtă pentru Irish Times/Aer Lingus Irish Literature Prize; What Are You Like?, câștigător al Encore Award 2001 și aflat pe lista scurtă pentru Whitbread Novel Award 2000; The Pleasure of Eliza Lynch (2002); The Gathering (2007), care a câștigat Man Booker Prize 2007, precum și Irish Novel of the Year 2008; The Forgotten Waltz (2011), câștigător, în 2012, al Andrew Carnegie Medal for Excellence in Fiction, fiind finalist la Orange Prize for Fiction. În 2015 publică The Green Road, care a câștigat, în 2016, Irish Novel of the Year și Kerry Group Irish Fiction Award. Cel de-al șaptelea roman al lui Anne Enright, Actrița (Actress, 2020; Humanitas Fiction, 2025) a fost nominalizat în 2020 la Women’s Prize for Fiction, iar în 2023 vede lumina tiparului Pitulicea (The Wren, Humanitas Fiction, 2024), roman câștigător al Writers’ Prize for Fiction 2024 și finalist al Women’s Prize for Fiction 2024. Anne Enright este, de asemenea, autoarea unui volum de eseuri umoristice, apărut în 2004 și intitulat Making Babies: Stumbling into Motherhood. A fost prima Laureate for Irish Fiction (2015–2018). În 2017 a primit Irish PEN Award pentru contribuția remarcabilă la literatura irlandeză. Anne Enright este laureată a Premiului pentru întreaga carieră Irish Book Awards 2022. Cărțile sale sunt publicate în aproape 40 de țări.
