Sute de comunişti italieni care au fugit din Italia fascistă a lui Mussolini în Uniunea Sovietică, în speranţa că vor putea contribui la edificarea acelei societăţi utopice şi perfecte, raiul muncitorilor, au sfârşit-o de asemenea în Gulag. Un număr de 1020 de cetăţeni italieni au suferit între 1919 şi 1951 o formă sau alta de represiune, fie au fost împuşcaţi direct în timpul Marii Terori (140), fie că au ajuns într-un lagăr de reeducare prin muncă (160), au fost deportaţi sau li s-a stabilit domicliu obligatoriu într-o zona mai indepartată a URSS (50). 550 de cetăţeni sovietici, dar etnici italieni, din peninsula Crimeea (Kerci şi Mariopol, foşti colonişti care se ocupau cu negoţul) au fost deportaţi în Kazahstan în anul 1942, având în vedere că aveau legături cu un stat al Axei cu care URSS se află în conflict.[1]
Semnificativă este povestea familiei Pirz: după ce a trăit în Italia fascistă şi în Statele Unite ale Americii, asemeni altor mii de cetăţeni americani ale căror speranţe de prosperitate au fost năruite de Marea Criză economică, şi Antonio Pirz a fost atras de promisiunile Uniunii Sovietice pe care aparent criza capitalistă nu o atinsese. În 1931, familia Pirz formată din cei doi părinţi şi şase copii (cinci băieţi şi o fată) a hotărât să traverseze Atlanticul, la fel cum făceau sute de alţi americani, debarcând în portul Odessa, fiind primiţi cu mult entuziasm de către autorităţile sovietice experte în regie şi aparenţe. În noiembrie 1937, părinţii şi doi băieţi mai mari au fost arestaţi şi rapid executaţi, acuzaţi de activităţi contrarevoluţionare, precum şi spionaj în favoarea SUA şi Italiei. Ceilalţi trei copii adolescenţi au fost toţi arestaţi rând pe rând, Franco în 1938, stând nu mai puţin de 18 ani în Gulag, fiind eliberat numai după moartea lui Stalin şi dezgheţul hrusciovist în 1955, Willy arestat, eliberat în 1956, iar singură fată, Clara, a scăpat până în 1945, când şi ea, la rândul ei, a fost arestată şi condamnată la doar 5 ani de lagăr.
Un alt caz edificator îl oferă viaţa lui Emilio Guarnaschelli, fiu de muncitori din Torino care a abandonat şcoala în clasa a patra şi care avea douazeci de ani când a fugit din Italia, alegând să trăiască iniţial în Belgia unde şi-a continuat militantismul comunist până când a fost expulzat. La 29 aprilie 1933 a ajuns la Moscova, petrecând prima marea sărbătoare comunistă de 1 mai în Mecca roşie. A continuat să menţină o corespondenţă cu fratele său din Italia, iniţial manifestându-şi admiraţia pentru puterea sovietică, dar ulterior, fiind afectat de virusul dezvrăjirii, a devenit din ce în ce mai critic („Nu mă plec în faţa niciunui dumnezeu roşu”). Problema era că întreaga sa corespondenţă era interceptată şi citită cu atenţie de NKVD. Dezamăgitul a solicitat să se întoarcă mai degrabă în Italia fascistă decât să rămână în Uniunea Sovietică şi a întreprins demersuri în acest sens, însă practica sovietică era să reţină paşapoartele cetăţenilor străini care intrau în URSS, uneori forţându-i să aleagă chiar cetăţenia sovietică şi s-o abandoneze pe cea occidentală. Dar şi să fileze ambasadele şi consulatele străine.
După asasinarea lui Kirov (1 decembrie 1934), Guarnaschelli a fost arestat împreună cu un grup de alţi 8 italieni şi acuzat de propagandă troţkistă, fiind condamnat (deocamdată) la o pedeapsă relativ blândă, de doar 3 ani de exil în localitatea Pinega din apropierea portului Arhanghelsk de la Marea Albă. În 1936, a fost condamnat la alţi 5 ani de Gulag, trimis în Kolîma, unde în 1938 a fost executat în cadrul Marii Terori (în fiecare lagăr au fost lichidate toate elementele contrarevoluţionare, care avuseseră activităţi politice). Varlam Şalamov descrie gropile comune din Kolîma şi cum cadavrele (probabil şi al lui Emilio Guarnaschelli) au fost îngropate superfiacial în permafrost, dezgheţul din scurtă vara oferind un spectacol hidos: „Piatra Nordului refuza din toate puterile ei să primească în sânul ei cadavrele umane ”(Şalamov) Ce nu au putut face deţinuţii cu lopeţile lor sovietice (săpatul gropilor în pământul îngheţat) au rezolvat buldozerele americane în 1941.
Mario Giletti a ajuns în URSS din America, el părăsind Italia în 1923 când avea numai 23 de ani. Nici măcar nu era membru al Partidului Comunist Italian (nu că acest lucru l-ar fi salvat). În 1938 a fost arestat şi în doar câteva minute condamnat la opt ani de lagăr, ajungând după două luni de mers tocmai în Kolîma (prin Vladivostok, îmbarcat în nave către Magadan-traseul tipic, standard). A lucrat la săparea unui canal, în taiga, la tăiatul copacilor, dar şi în mină. În 1939 a refuzat să mai meargă la muncă, fiind bătut cu bestialitate şi băgat într-o celulă care era izolator, unde a întâlnit un alt comunist italian, Eugenio del Magro, cu vechi state în PCI, ajuns şi el în URSS în 1932, arestat în 1938 (acelaşi celebru articol 58). Del Margo avea să moară în mai 1941, în timp ce Giletti a revenit în lagărele de muncă. În 1940, pedeapsa i s-a prelungit cu alţi 10 ani. Redus la o umbră, Giletii avea să fie condamnat la moarte prin împuşcare după intrarea în război şi a Italiei de partea Germaniei, în vara anului 1941. A fost omorât la 21 noiembrie 1941, după trei ani de la deportare, la varsita de 35 de ani.
Edmondo Peluso a fost una din personalităţile interesante ale mişcării muncitoreşti italiene şi chiar mondiale, legând prietenii cu personalităţi de prim ordin ale mişcării precum Rosa Luxemburg, Karl Liebknecht, Bebel, Clara Zetkin sau Karl Kautsky. În octombrie 1917, a aderat la Revoluţia bolşevică, iar în 1918-1919 a fost activ la Berlin în timpul mişcărilor spartakiste. În 1921 a aderat la PCI, iar în 1922 a participat la cel de al IV-lea Congres al Internaţionalei a III-a din partea PCI. În aceşti ani a călătorit, probabil ca agent al Cominternului, în Austria, Elveţia, Germania, China, Japonia, Statele Unite, America de Sud etc. Arestat în Italia, a petrecut un an în puşcărie (1925-26), iar apoi, în 1927, a emigrat în URSS unde a predat limba italiană şi istoria mişcării muncitoreşti la Institutul de marxism-leninism şi la Univeristatea pentru munictori Stalin. Peluso a fost arestat ca mulţi alţi străini la 26 aprilie 1938, interogat, torturat pentru a recunoaşte că se află în slujba serviciilor de spionaj contrarevoluţionare (nici măcar stagiul de un an în puşcăriile fasciste nu era o garanţie a fidelităţii). În timpul procesului a avut puterea să-şi retracteze mărturia smulsă prin tortură, declarându-se nevinovat. Condamnat la doar 5 ani de exil în baza articolului 58 din Codul Penal stalinist, a fost împuşcat în 1942 la Krasnoiarsk, în Siberia Centrală, pentru acelaşi motiv pentru care fusese asasinat şi Mario Giletti. În sentinţa NKVD, motivele asasinatului erau cele standard, copy-paste avant la lettre: „Peluso este un duşman al puterii sovietice, a efectuat o propagandă sistematică împotriva Uniunii Sovietice, a exprimat în mod deschis afirmaţii calomnioase şi mincionoase la adresa liderilor de partid şi împotriva guvernului sovietic.”
Aceste cazuri destul de puţin numeroase precedau intrarea în război, de partea Germaniei naziste a Italiei fasciste. Parte a înţelegerii dintre cei doi dictatori, Hitler şi Mussolini, reprezenta atât ajutorul german în zonele de interes geo-politic ale Italiei, în nordul Africii sau în Balcani, cât şi suportul italian în zonele de interes şi expansiune germane din Uniunea Sovietică. Iniţial, cum bine se ştie, în 1941, Hitler era sigur că nu va avea nevoie de alte ajutoare decât cele periferice şi acelea privite cu superioritate şi dispreţ (Finlanda şi România), dar după dezastrul din iarna lui 1941 şi având în vedere ambiţiile colosale din vara lui 1942 a fost forţat să-şi reconsidere planurile strategice şi să apeleze şi la ajutorul militar direct italian. Mussolini a trimis în sudul Frontului de est Armata a 8-a Italiană (ARMIR) formată din 235.000 de militari care a luat parte la marea ofensivă germană din 1942 care a împins frontul până la Stalingrad şi în Caucazul de nord. Toate au fost frumoase până în decembrie 1942, când şi italienii au resimţit e drept, după români, şocul ofensivei sovietice. Locotenetul de artilerie român Radu Mărculescu îşi aducea aminte: „Din toate naţiunile participante la această nefericită campanie, italienii au dat morţii obolul cel mai ridicat, cu toate că echipamentul lor, căptuşit cu blănuri, era mai călduros decât al celorlalţi şi de invidiat pentru noi, românii.” Sovieticii au pulverizat această armata care a suferit în peroada august 1942-februarie 1943 următoarele pierderi: 87.795 morţi sau dispăruţi şi 34.474 răniţi sau degeraţi. [2]
Sovieticii au luat aproximativ 60.000 de prizoneri în iarna 1942-43, doar 54.000 ajungând în viaţă în lagăre, dat fiind faptul că au fost forţaţi să meargă sute de kilometri pe jos, prin iarna rusească, la fel că toţi ceilalti prizoneri de război ai Axei. Un fel de triere. Din cei 54.400, doar 10.085 au fost repatriaţi între 1945-54 şi au supravieţuit Gulagului, restul murind, mai ales în iarna 1943, când tifosul şi înfometarea au ucis mii de italieni, complet nepregătiţi pentru duritatea climei ruseşti şi condiţiilor groaznice din Gulag. Un grup de ofiţeri a fost condamnat pentru crime de război, NKVD fabricând în buna sa tradiţie dosare, fiind condamnati la muncă forţată în Gulag, cu toate ca Armata Italiana nu ocupase şi nu administrase teritoriu sovietic. Puţini dintre aceştia au supravieţuit până în 1953-54. După cum prizonerii români au fost supuși propagandei comuniştilor români de la Moscova, la fel s-a întâmplat şi cu militarii italieni. Comuniştii italieni supravieţuitori ai Marii Terori au încercat să-i câştige de partea comunismului, pentru a putea fi folosiţi odată ajunşi acasă, în Italia, ţară care nu se află sub ocupaţie sovietică, fiind cu atât mai preţioşi. Puţini dintre militarii italieni au căzut sub vraja bolşevică, mai ales după ce văzuseră binefacerile comuniste.
Soarta prizonerilor de război italieni în URSS a fost un subiect foarte fierbinte imediat după 1945, în viaţa politică democratică a Italei, fiind folosit de partidul Democrazia Cristiana în manifestul sau electoral din 1948 pentru a ataca (pe bună dreptate) puternicul Partid Comunist Italian. O lista cu numele în kirilica a militarilor italieni morţi în detenţia sovietică a fost oferită Ministerului Italian al Apărării de către partea sovietică abia în 1989, ceea ce vine să demosntreze încă o dată că Gulagul avea o birocraţie eficientă care cunoştea în fiecare moment situaţia sclavilor din arhipelag.
[1] http://restellistoria.altervista.org/pagine-di-storia/gli-italiani-nei-gulag-sovietici/gli-italiani-nei-gulag-di-stalin
[2] http://en.wikipedia.org/wiki/Italian_war_prisoners_in_Soviet_Union_1942-1954
