Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Lupta mea. Cartea a doua: Un bărbat îndrăgostit”, de Karl Ove Knausgard, ce va apărea în curând la Editura Litera, în cadrul Colecției Clasici Contemporani. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
Roman autobiografic de o forță literară neobișnuită, cartea a doua a seriei Lupta mea a dat naștere unei polemici virulente și a primit încă de la apariție numeroase premii. După ce a abordat în primul volum tema doliului, Knausgard descrie cu aceeași vigoare și exactitate îndrăgostirea, uniunea și separarea, toate etapele sentimentului de iubire. Experiența de a fi tată dă peste cap totul în jurul lui și se reflectă în încercările cotidiene ale vieții de familie, în vacanțele care sfârșesc prost, în disputele cu vecinii, în tensiunile apărute cu ocazia aniversărilor copiilor… în acțiunea de a plimba un cărucior prin Stockholm când singurul lucru pe care dorește să-l facă este să scrie. Viața scriitorului-narator se desfășoară sub ochii siderați ai cititorului cu toată furia și sinceritatea ei frustă: un om cu o dorință de neoprit de a scrie, pentru care arta este o nevoie fizică, un om care oscilează permanent între energia vitală și impulsurile morbide. O capodoperă.
Fragment în avanpremieră:
29 iulie 2008
VARA A FOST LUNGĂ și încă nu s‑a sfârșit. Pe 26 iunie am terminat prima parte a romanului, iar de atunci, de mai mult de o lună, le‑am luat pe Vanja și pe Heidi de la grădiniță și le-am dus acasă, cu tot ceea ce presupune o viață de zi cu zi devenită astfel mai aglomerată. Niciodată n-am înțeles rostul vacanței, niciodată n-am simțit nevoia de așa ceva, întotdeauna mi‑am dorit doar să muncesc mai mult. Însă, dacă trebuie, trebuie. Prima săptămână plănuiserăm, de fapt, să o petrecem la casa de vacanță pe care Linda ne‑a pus să o cumpărăm toamna trecută și care urma să fie în același timp loc pentru scris și refugiu de weekend, însă după trei zile am renunțat și ne‑am întors cu mașina în oraș. Să aduni trei copii mici și doi adulți pe o suprafață nu prea mare, cu oameni de jur împrejur și fără altă ocupație decât plivitul grădinii și tunsul ierbii nu e neapărat o idee bună, în special dacă starea de spirit predominantă este de la bun început dezbinarea. Ne‑am certat și am ridicat tonul de mai multe ori, probabil spre amuzamentul vecinilor, iar senzația de claustrofobie pe care mi‑o dădeau cele câteva sute de grădini meticulos cultivate, populate de oameni bătrâni pe jumătate dezbrăcați, mă făcea irascibil. Astfel de stări de spirit sunt repede receptate și preluate de copii, în special de Vanja, ea reacționează aproape instantaneu la schimbări ale tonului și ale intensității vocii și, dacă lucrurile scapă de sub control, începe să facă ceea ce știe că ne displace cel mai mult iar dacă durează suficient de mult, ne face să ne pierdem cumpătul. Deja frustrați la maximum, ne e aproape imposibil să ne mai apărăm, și o ținem așa, în țipete, strigăte și nefericire. În săptămâna următoare am închiriat o mașină și ne‑am dus pe insula Tjörn, nu departe de Göteborg, unde prietena Lindei, Mikaela, care este nașa Vanjei, ne invitase la cabana de vară a iubitului ei. O întrebasem dacă știa cum e să stai cu trei copii și dacă era într‑adevăr sigură că vrea să venim, dar era sigură, așa spusese, putea găti cu copiii, se gândise, putea să‑i ia și pe ei la scăldat și la pescuit de crabi, ca să avem și noi puțin timp pentru noi. Am acceptat oferta și am plecat cu mașina până la reședința de vară de pe Tjörn, la marginea acestui straniu peisaj ce părea aproape la fel cu sudul Norvegiei, am parcat și am tăbărât înăuntru cu toți copiii, plus bagajele. Ideea fusese să stăm acolo toată săptămâna, însă trei zile mai târziu ne‑am încărcat lucrurile în mașină și am luat‑o din nou către sud, spre ușurarea evidentă a Mikaelei și a lui Erik.
Oamenii care nu au copii rareori înțeleg ce presupune asta, indiferent cât de maturi și de inteligenți ar fi în rest – în orice caz, așa a fost pentru mine înainte să am copii. Mikaela și Erik sunt oameni axați pe carieră, de când o cunosc, Mikaela a avut numai funcții de conducere în domeniul cultural, în timp ce Erik este directorul unei fundații internaționale cu sediul în Suedia. După Tjörn, urma să meargă la o întâlnire în Panama, înainte ca amândoi să‑și petreacă apoi concediul în Provence, căci asta este viața lor: locuri despre care eu doar am citit pe ei îi așteaptă cu brațele deschise. Și în această viață am pătruns noi cu scutecele și cu șervețelele noastre umede, cu John care se cațără peste tot, cu Heidi și Vanja care se bat și urlă, râd și plâng, care niciodată nu mănâncă la masă, care niciodată nu fac ce spunem noi – în orice caz, nu atunci când suntem cu alții și chiar ne dorim să se comporte frumos, fiindcă își dau seama: cu cât mai mare este miza pentru noi, cu atât mai indisciplinați devin ei, și, chiar dacă reședința aceea de vară era mare și încăpătoare, nu era suficient de mare și de încăpătoare pentru ca ei să accepte să treacă neobservați. Erik se prefăcea că nu se teme de nimic, voia să pară generos și prietenos cu copiii, dar era constant contrazis de limbajul corpului, de brațele lipite de trup, de felul cum tot timpul mergea și punea lucrurile înapoi la locul lor și de privirea parcă ațintită în depărtări. Era apropiat de lucrurile și de locul pe care le cunoscuse toată viața, însă distant față de cei care îl populau în acele zile, se uita la ei așa cum te‑ai uita la o cârtiță sau la un porc spinos. L‑am înțeles și l‑am plăcut. Dar, în același timp, eu venisem acolo cu toate astea după mine, și orice întâlnire adevărată era imposibilă. Erik își făcuse studiile la Cambridge și la Oxford și lucrase mai mulți ani ca broker în cartierul financiar din Londra, însă, la o plimbare pe care el și Vanja au făcut‑o pe un deal de lângă mare, a lăsat‑o să se cațere singură la câțiva metri în față, în timp ce el stătea nemișcat și admira priveliștea, fără a lua în calcul faptul că ea avea doar patru ani și că nu putea aprecia singură riscurile, prin urmare, cu Heidi în brațe, a trebuit să fug într‑acolo și să preiau controlul asupra situației. Atunci când, o jumătate de oră mai târziu, ne‑am așezat într-o cafenea, eu cu picioarele țepene după sprintul de pe munte, și l‑am rugat să‑i dea lui John bucățele dintr‑o chiflă pe care o pusesem lângă el, fiindcă eu trebuia să le urmăresc pe Heidi și Vanja și în același timp să le aduc ceva de mâncare, el a dat din cap, avea să se ocupe, totuși nu a împăturit ziarul din care citea, nici măcar nu și‑a ridicat privirea, și nu a observat cum John, la o jumătate de metru de el, devenea din ce în ce mai agitat și, într‑un final, a început să țipe până ce s‑a înroșit la față, de frustrare că bucățica pe care o voia se afla sub nasul lui, dar n‑o putea ajunge. Am văzut‑o pe Linda, care stătea la celălalt capăt al mesei, că s‑a enervat rău, însă și‑a mușcat limba, n‑a făcut nici o remarcă, a așteptat până când am ieșit, m‑a luat deoparte și atunci mi‑a spus că ar trebui să mergem acasă. Imediat. Obișnuit cu capriciile ei, i‑am spus că ar trebui să tacă din gură și să nu ia astfel de decizii când e așa de nervoasă. Asta a făcut‑o, desigur, să fie și mai nervoasă, și lucrurile au continuat așa până când, în dimineața următoare, ne‑am suit în mașină și am luat‑o din loc.
Cerul senin, albastru, și peisajul meschin și bătut de vânt, dar frumos, împreună cu bucuria copiilor și cu faptul că ne aflam într‑o mașină, și nu într‑un compartiment de tren sau la bordul unui avion, care pentru noi fuseseră mijloacele principale de transport în ultimii ani, au mai relaxat atmosfera, dar n‑a durat mult până am luat‑o de la capăt, căci trebuia să mâncăm, iar restaurantul pe care l‑am găsit și lângă care am oprit s‑a dovedit a fi al unui club de iahting –, însă, mi‑a spus ospătarul, dacă treceam podul, intram în oraș, iar acolo, după vreo cinci sute de metri, era un alt restaurant, așa că douăzeci de minute mai târziu ne aflam pe un pod înalt și îngust, dar intens circulat, împingând două cărucioare, flămânzi și înconjurați doar de un peisaj industrial. Linda era furioasă, privirea i se întunecase, tot timpul nimeream în asemenea situații, a spus ea printre dinți, absolut nimeni nu mai pățea așa ceva, nu eram în stare de nimic, acum ar fi trebuit să mâncăm toată familia, am fi putut să ne simțim bine, dar noi mergeam prin vânt, năuciți de mașini care vâjâiau și de gaze de eșapament pe blestematul ăsta de pod. Mai văzusem vreodată familii cu trei copii, afară, într‑o asemenea situație? Strada pe care mergeam s‑a terminat în fața unei uși de metal cu logoul unei firme de securitate. Pentru a intra în oraș, care, de altfel, părea trist și dezolat, a trebuit să facem un ocol de cel puțin cincisprezece minute prin peisajul industrial. Aș fi părăsit-o, fiindcă întotdeauna se plângea, întotdeauna voia altceva, dar nu făcea niciodată nimic ca să-l obțină, doar se plângea și iar se plângea, niciodată nu lua lucrurile așa cum erau, iar când realitatea nu corespundea așteptărilor, pe mine dădea vina, în probleme mărunte sau importante. Bun, ne‑am fi despărțit, însă chestiunile de logistică ne aduceau întotdeauna din nou împreună, aveam o mașină și două cărucioare, așa că nu ne-a rămas decât să ne prefacem că ceea ce fusese spus nu fusese totuși spus, să împingem cărucioarele murdare și șubrede peste pod și în sus până la frumosul club de iahting, să le săltăm în mașină și să punem copiilor centura ca să mergem până la cel mai apropiat McDonald’s, care s‑a dovedit a fi într‑o benzinărie chiar la ieșirea din centrul orașului Göteborg, unde eu am stat afară pe o bancă și mi‑am mâncat cârnatul, în timp ce Vanja și Linda stăteau în mașină și‑i mâncau pe ai lor. John și Heidi dormeau. Excursia plănuită la parcul de distracții Liseberg am anulat‑o, n‑ar fi făcut decât să înrăutățească lucrurile dată fiind starea de spirit care domnea acum printre noi, în schimb, câteva ore mai târziu, ne‑am oprit, dintr‑un impuls de moment, la un „Tărâm al basmelor“ ieftin și improvizat, unde totul era de cea mai proastă calitate, și i‑am dus întâi pe copii la un mic „circ“, care consta dintr‑un câine ce sărea prin niște cercuri așezate la înălțimea unui genunchi, dintr-o doamnă forțoasă, cu înfățișare masculină, venită probabil de undeva din Europa de Est, care, îmbrăcată în bikini, arunca aceleași cercuri sus în aer și le rotea în jurul șoldurilor – trucuri pe care se pricepea să le facă orice fată din școala mea primară – și dintr-un bărbat blond de vârsta mea, cu iminei, turban și colăcei de grăsime atârnând deasupra șalvarilor, care și‑a umplut gura cu benzină și de patru ori a scuipat flăcări înspre tavanul jos.
