Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Compunere cu paralele inegale”, de Gheorghe Crăciun, apărut de curând la Editura Polirom, în cadrul Seria de autor „Gheorghe Crăciun”, roman urmat de o addenda la pastişa „Epură pentru Longos”. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
Seria de autor dedicată scriitorului Gheorghe Crăciun reuneşte atît lucrări de proză, eseistică, publicistică, teorie şi critică literară deja consacrate, cît şi volume inedite, rămase în manuscris în arhiva sa. Seria este deschisă de romanul de debut, Acte originale/Copii legalizate (variaţiuni pe o temă în contralumină) şi de volumul de proză şi eseuri Mecanica fluidului. Acestora li se vor adăuga romanele Frumoasa fără corp şi Pupa russa, o ediţie revizuită a volumelor de publicistică Cu garda deschisă şi Reducerea la scară, cărţile de eseuri deja publicate În căutarea referinţei şi Teatru de operaţiuni, precum şi alte lucrări inedite (Lentila sferică, Operaţii pe cărţi deschise, Mono-stereo). Vor fi incluse în seria de autor lucrările sale de teorie şi critică literară Aisbergul poeziei moderne, „una dintre cele mai solide şi înnoitoare cărţi scrise la noi în ultimele decenii”, în opinia criticului şi teoreticianului literar Mircea Martin, şi Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei). Fragmente cu Radu Petrescu şi Mircea Nedelciu. Seria va fi completată de Trupul ştie mai mult. Fals jurnal la Pupa russa (1993-2000), de volume de poezie şi proză inedite, precum şi de corespondenţa şi interviurile lui Gheorghe Crăciun.
Fragment în avanpremieră:
I
Uneori de prima propoziţie depinde totul. Pe o foaie cu multe ştersături e mai greu să ai la un moment dat senzaţia că ai prins ceva şi poţi merge liniştit mai departe. Faptul acesta e valabil şi pentru scrisori atunci cînd le trimiţi nu prietenilor, ci unor persoane.
În ceea ce mă priveşte, aşteptarea pare întotdeauna de preferat. E mai bine să cauţi în minte, să te frămînţi în tăcere şi nemişcare, (deşi, la o adică, te poţi şi plimba, poţi deschide fereastra, poţi căuta orizontalitatea divanului), e preferabil să amîni, să eziţi, pînă cînd vei simţi că într-adevăr, cuvintele cuprind, absorb, apucă, s-au fixat pe o reprezentare substanţială.
N-am înţeles niciodată această problemă a subiectului. Nu i-am priceput niciodată pe căutătorii de subiecte, pe cei care declară că au ceva în lucru, o întîmplare, un fapt zguduitor şi interesant. E ca şi cum ai spune că lumea n-are substanţă decît uneori şi pe alocuri. Ar însemna că o bună parte din viaţa noastră nu are pur şi simplu o semnificaţie demnă de atenţie, ce merită a fi cunoscută. Ştiu, nu mi s-a întîmplat pînă acum să aflu despre mine că aş fi un bun povestitor. Nu prea ştiu să povestesc, e adevărat, şi asta nu pentru că n-aş avea ce spune. Viaţa mea e şi ea plină de amintiri esenţiale la care însă nu prea ştiu cum să mă gîndesc pentru a fi sigur că nu le deformez, că nu le expun într-un mod fundamental eronat.
Am fost un adolescent timid, bine educat, serios, prea puţin iniţiat în strategiile prezenţei sociale. Nu sînt un tip cu prezenţă de spirit. Uneori sînt ironic şi patetic. Dar sînt în continuare un bărbat retractil, inhibat de multe situaţii care cer hotărîri rapide, neezitante. Am şi acum mereu sentimentul că amănuntele contează tot atît cît şi ceea ce în cele din urmă pare a fi esenţial. Cînd discut politică şi trebuie să dau dovadă de clarviziune şi simţ al prezentului în devenire par dezinvolt şi pot uza de o abilitate speculativă onorabilă, dar îmi e clar că tot ceea ce spun nu se întemeiază pe reacţiile mele, ci pe un mod învăţat de a problematiza o situaţie. (15 decembrie)
*
Singurătate cu eu. Nu mă las furat de gînduri, nici de mişcările trupului. Şi atunci să descoperi că pur şi simplu eşti. Unicitatea mea mă sperie. Este o stare care se revelează rar. Chiar şi atunci cînd sîntem singuri, ne purtăm de parcă am fi o existenţa care se desfăşoară în faţa (alt)cuiva. Pînă şi în cele mai intime clipe de singurătate se găseşte să facem ceva care să ne îndepărteze de noi. Conştiinţa rupe fiinţa în două.
*
Pascal: „Cînd iubeşti mult, este întotdeauna o noutate să vezi persoana iubită“. (dimineaţa, în ziua de Crăciun)
*
Citit astăzi, cu mare plăcere, dar şi o continuă, vagă, inexplicabilă nemulţumire, Dafnis şi Cloe, unul dintre primele romane greceşti, o pastorală în proză. De ce plăcere? Pentru că idilismul scrierii m-a încîntat pur şi simplu. Iată un roman de dragoste de care am avea şi noi, cei de azi, urgentă nevoie. Prea multe convulsii, prea multe neîmpliniri, prea multă suferinţă în iubirea contemporanilor mei (din acest punct de vedere, problemele sînt cam aceleaşi şi în cărţi şi în viaţă). Unde e atît de necesara utopie erotică? Să mai fim şi idealişti din cînd în cînd!
De ce nemulţumire, totuşi? Pentru că eu sînt un cititor iremediabil deformat şi, în raport cu proza veacului nostru, scrierea lui Longos (care a trăit prin secolele II sau III chiar în insula Lesbos unde se petrece acţiunea – nu se cunoaşte nimic precis) pare o schemă destul de abstractă, cu unele detalii abia indicate, pentru o construcţie ulterioară. Toată lumea ştie că idila presupune drept cadru natura, dar în acest roman natura e, paradoxal, prea puţin prezentă. Lipsesc adjectivele, accentele particulare, lipseşte esenţialul: percepţia. Dacă ar scrie cineva o parafrază la textul lui Longos (şi, în fond, de ce n-aş încerca eu acest joc cît se poate de agreabil?) ar trebui să aibă în vedere în primul rînd un adevăr de multă vreme ştiut: iubirea transformă lumea din jur, simţurile devin mai proaspete, senzaţiile mai violente, reprezentările mai vii. Lumea celui care iubeşte are altă culoare, alte dimensiuni decît lumea omului obişnuit.
Observ în romanul lui Longos ceea ce aş numi un viciu de mentalitate (deh, limitele epocii şi ale convenţiilor literare în vigoare! şi noi suferim de ele, fără discuţie!): Dafnis şi Cloe sînt doi copii găsiţi, crescuţi de doi păstori sclavi. În finalul textului ei îşi descoperă adevăraţii părinţi – aristocraţi foarte bogaţi – şi îşi schimbă definitiv condiţia socială, fericirea lor fiind dublă: s-au căsătorit şi şi-au văzut astfel iubirea împlinită, dar au intrat şi într-o lume care le oferă totul. Ei, nici chiar aşa! Prea se verifică aici teza caracterului de clasă al literaturii! Şi totuşi, ce apariţie bizară, prin inocenţa şi seninătatea ei, trebuie să fi fost această scriere într-o perioadă de decădere a Imperiului Roman, în care corupţia, crima, abuzul, desfrîul puteau părea fapte fireşti. Are dreptate Petru Creţia, traducătorul, să-l numească pe Longos poet, iar romanul lui „o carte de seară“. (decembrie, 28)
*
Aceeaşi zi. Fascinaţia pe care romanul de dragoste o produce asupra cititorului apare şi dintr-o sete de cunoaştere şi recunoaştere a unor incertitudini voluptuoase şi indicibile. Dragostea e o chestiune de sentimente şi senzaţii obscure. Un dicţionar simptomatologic de simţăminte, un tratat descriptiv al fiinţei noastre sentimentale nu poate avea sorţi de izbîndă ştiinţifică. Sistemul logico-dinamic al contradictoriului propus de Ştefan Lupaşcu suferă tocmai la acest capitol al universului afectiv.
*
29 decembrie. Pentru Aristotel gustul şi pipăitul sînt simţuri calde care-şi au sediul înţelegerii lîngă inimă. Văzul, auzul şi mirosul sînt simţuri reci care îşi au organul percepţiei în creier. Văzul corespunde apei, auzul aerului, mirosul focului. Gustul şi pipăitul revin pămîntului. Timpul trece iar ştiinţa devine poezie!…
*
Am scos din bibliotecă toate cărţile vechilor greci sau referitoare la ei. Rescrierea romanului lui Longos s-ar putea îndepărta mult de textul originar, dar ea ar trebui să folosească, ca pe nişte cărămizi vechi într-un zid nou, şi propoziţii, fragmente din traducerea lui Petru Creţia. Am recitit pasajele rămase de la Empedocle şi am reţinut trei secvenţe: despre Iubire – Discordie, despre viaţa oamenilor şi despre respiraţie. De avut în vedere, de asemenea, Imnurile orfice, fragmente din Aristofan, Sofocle, Mimnerm, Alcman şi alţii (citind, le-am subliniat pe carte cu creionul). Citări, uşor adaptate la spiritul textului meu, integrare discretă, unde se poate, în pasta povestirii. Ah, voi vînători de plagiate, iată ocazia! (11 ianuarie – desene superbe aduse de copiii dintr-a V-a)
Despre autor:
Gheorghe Crăciun (1950-2007), prozator, eseist, teoretician şi critic literar, este unul dintre cei mai importanţi scriitori români contemporani. A publicat romane – Acte originale/Copii legalizate (1982, 2014), Compunere cu paralele inegale (1988), apărut şi în limba franceză cu titlul Composition aux parallèles inégales (2001), Frumoasa fără corp (1993, 2007), Mecanica fluidului (2003, 2014), Pupa russa (2004) –, volume de eseuri, publicistică, teorie şi critică literară, precum şi Trupul ştie mai mult. Fals jurnal la Pupa russa (1993-2000) (2006). Este prezent în numeroase antologii de proză, precum Desant ’83 (1983), Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice (1994, 1999), The Phantom Church and Other Stories from Romania (1996), Generaţia ’80 în proza scurtă (1998), Romanian Fiction of the ’80s and ’90s (1999), Literatura română postbelică între impostură şi adevăr (2000), Tizenegy kortárs román prózaíró (2005), Top 22. Teil II. The Only Way Is Up… (2005), Les Belles Étrangères. 12 écrivains roumains (2005), Plural [26:2 2005]. Eromania (2005). A primit, între altele, Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România (1983), Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1995, 2003) şi premiul ASPRO pentru cea mai bună carte de critică a anului (1997, 2002).
