Filme-cărți.ro vă prezintă un fragment din volumul ”Papa Nicolau şi alte povestiri foarte, foarte scurte”, de Roxana Dumitrache, ce a apărut de curând la Editura Polirom. Volumul este Cîştigătorul Concursului de Debut al Editurii Polirom – 2019.
Despre carte:
„Această carte nu e despre cancer, deşi s-ar putea crede că am dezvoltat o monomanie literară legată de el. Nu cred că e ceva glorios în a literaturiza boala, mai ales cînd te afli în poziţia confortabilă de a scrie despre ea şi atît. Povestirile sunt despre fragilitate în toate formele ei, despre nesiguranţele femeilor tinere, ale mamelor, ale fiicelor care îşi pierd mamele, despre spaimele apatrizilor sau ale dezrădăcinaţilor, despre micile sau marile suferinţe care populează birourile sticloase ale corporaţiilor. Cu toate astea, vreau să cred că Papa Nicolau…, în ciuda titlului, poate fi o lectură tonică.” (Roxana Dumitrache)
Fragment:
Vineri
Abia după ce roţile avionului au scrâşnit pe Heathrow, mi-am găsit liniştea. Nu mi-a fost frică de avioane niciodată, adorm fără baliverne de genul număratului oilor sau Xanax, corectez lucrări de seminar, mă uit la comedii fără sonor, pot, la o adică, să locuiesc într-un avion. Puteam, de fapt. Asta până în ziua zborului MH 370 Malaysia Airlines, înghiţit de curând şi pe nemestecate, cu cei 227 de pasageri şi 12 membri ai echipajului cu tot, de către oricine-ar fi fost acolo sus. Cineva gurmand sau cinic, oricum. De atunci, am învăţat o nouă spaimă: spaima de a fi înghiţită de cer într-un sarcofag colectiv şi plutitor din aluminiu. Am scăpat cu viaţă de data asta. Am coborât din Heathrow Express, singurul tren din lume cu spaţiu de bagaje, încăpător şi civilizat, şi am ajuns în rumoarea din Paddington. Cum era început de septembrie, britanicii se întorceau toţi la casele lor, ziarele se îngropau după vacanţă din lipsă de happening-uri, farmaciile scoteau ochelarii de soare şi cremele cu factor de protecţie de pe rafturi şi aduceau stocuri noi de Kleenex, somnifere şi antidepresive. Am regăsit Londra studenţiei mele şi m-am bucurat că am fost suficient de inspirată încât să-mi iau jeanşi pe sub rochia lungă, cu imprimeuri colorate-n tonuri pământii, stil Boho-Chic, în care colegii mei de catedră citesc refuzul trecerii anilor. Poate că au dreptate, mi se pare obositor să le dau mereu aceleaşi explicaţii, iar studenţii mei se simt mai relaxaţi în preajma mea şi asta e tot ce contează pentru mine.
Am ajuns ca prin vis la Rosebery Hall, internatul a rămas neschimbat, ca aproape totul în Londra. Nici măcar soneria micuţă, cu butonul gri-perlat scorojit nu a fost schimbată… câte arătătoare or fi apăsat-o cu emoţie timp de zece ani? Mi-a deschis un tânăr somnoros, într-un hanorac jerpelit şi soios, cu acronimul universităţii şi pomposul motto latinesc rupt din Virgiliu, Rerum cognoscere causas, pe piept, semn clar că nu se despărţea de el nici la culcare. Nu mi-am putut stăpâni zâmbetul complice, pe care îl au doar cei care transformă elementele de apartenenţă universitară în bluze de pijama. I-am explicat în noua-vechea mea limbă că sunt din generaţia care a terminat acum zece ani King’s College şi că avem întâlnirea absolvenţilor.
M-a privit indecis, ca pe un exponat de la British Museum, secţia egiptologie şi m-a condus în muţenie somnambulică spre camera 118, camera în care am locuit patru ani şi pe c am ţinut morţis să o rezerv şi acum. O voi împărţi cu Simone, tot ca acum zece ani. Ce o să îi spun lui Simone? Şi lui Kate? Ce am făcut în ultimii zece ani câţi au trecut de la ziua în care ne-am promis că, odată întoarse în ţările noastre, după absolvirea prestigioasei King’s College, o să declanşăm revoluţii, o să schimbăm paradigme, o să scriem cărţi contestatare, o să ducem politica în zona relevanţei şi în favoarea cetăţeanului, o să luptăm împotriva violenţei, a exploatării animalelor de la circ, a industriei cosmetice care face experimente pe iepuri de casă pentru a testa noile rujuri, a sexismelor, a tuturor formelor de represiune, opresiune şi de discriminare din lume? Eu, dintre ele, am făcut cel mai puţin şi, fără fanfaronadă intelectuală, am de gând să le povestesc exact cum au stat lucrurile.
„Trăim în cea mai bună dintre lumile posibile”, spunea filosoful optimismului sistematic. Dar, oricât de multă dreptate i-aş fi dat eu în toate eseurile mele academice din studenţie, viaţa mea l-a contrazis şi i-a dat dreptate lui Voltaire, iar eu mă vedeam tot un Pangloss. După moartea mamei şi schimbarea tatălui meu care a îmbătrânit subit şi pare să aibă mai mulţi ani decât strada pe care locuim, cum să mai cred eu că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile? Mama a murit în urmă cu şase ani de un cancer misogin, de vreme ce doar femeile îl fac. Boala a scos tot răul şi toată feminitatea din ea şi a făcut-o într-un ritm galopant, cu o viteză pe care doar cancerul poate să o aibă. A refuzat orice tratament, cum mă aşteptam, deşi eu şi tata am implorat-o până în ultima clipă. Tata nu a iertat-o nici acum că s-a îndreptat spre moarte. Faptul că era medic nu i-a uşurat starea deloc, ba dimpotrivă. A ştiut de la început cum i se va scurge viaţa din ea, dar a trăit ultimele luni într-o tandreţe domoală şi învăluitoare faţă de lume. A murit în patul ei, într-o zi de august, cea mai nepotrivită lună de a o termina cu viaţa. Strada noastră era în construcţie, copiii vecinilor îşi încropiseră terenuri de joacă printre mormanele de moloz strigând, din când în când, unul la altul: Cekaat!, semn că jucau prinsa. Aceasta aş fi vrut să-i spun şi eu mamei: Cekaa! Cekaat!, dar n-am avut niciodată curajul. Oricum, joaca copiilor a funcţionat ca o previziune. După ce mama a părăsit lumea, viaţa mea şi a tatei a fost o continuă aşteptare. Tata, într-o indignare radicală, se pregătea să plece la ea, iar eu încă aştept ziua în care tata va renunţa la aşteptarea lui.
Despre autoare:
Roxana Dumitrache s-a născut la Bucureşti pe 15 aprilie 1987. A absolvit London School of Economics and Political Science şi Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul SNSPA. A coordonat cercetări de teren dedicate dimensiunii de gen în clivajele religioase şi modului în care segregarea socială se reflectă în arhitectura urbană din Albania şi Kosovo. În cadrul Comisiei Europene a coordonat activitatea de cercetare pentru două dintre viitoarele politici şi directive ale statelor membre, punînd accentul pe egalitatea de şanse şi nediscriminare. Scrie constant pe teme legate de egalitatea de gen, discriminare, educaţie şi segregarea de gen, violenţă împotriva femeilor.
