Filme-cărți.ro vă prezintă un fragment din romanul ”Downshifting”, de Alexandru Done, ce a apărut de curând la Editura Polirom, manuscrisul fiind câştigătorul Concursului de Debut al editurii, ediţia 2017. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
„Mihai Marinescu, de profesie copywriter şi de vocaţie cîrtitor, iese de sub tirania termenelor de predare şi se apucă de taximetrie. El face, altfel spus, un pas înapoi. O mişcare de downshifting, cum i se spune în branşă. Mihai are în bagaj un noian de nemulţumiri şi cîteva vise. Printre acestea din urmă, un cîştig la loto şi publicarea unui roman. Scăpat de brief-uri şi pitch-uri, fără să ştie că ele îl pîndesc la o cotitură a sorţii ca să-l reia în primire, omul îşi face timp să observe cît de trăşcălie e lumea în care se învîrte. De ce? Fiindcă în drumurile lui Mihai Marinescu dă peste autori de «literatură insuflată» (Căzut din accelerat, o carte cu un titlu, hm, personal şi cu un succes, nu-i aşa?, rapid) şi căpetenii interlope cu experienţe extracorporale, în plină transă mistică. Peste alţi downshifteri care ar vrea să picteze biserici, pentru ca pînă la urmă să orneze pereţii unei vile ţigăneşti cît un transatlantic. Peste editori care îşi tarifează prefeţele la cuvînt: cincisprezece euro cuvîntul ultraelogios, zece euro cel elogios şi cinci euro cel pozitiv-neutru. Peste conferinţe despre paranormal la care te umflă rîsul. Peste un weekend al porţilor deschise în comuna Buzescu, unde ţigodele rromilor devin obiect de interes mediatic planetar. Nu în ultimul rînd, peste amintirea lui Mircea Eliade, a cărui evocare provoacă mereu episoade şi reacţii imprevizibile.
În cîteva vorbe, asta e povestea din Downshifting. O poveste cu zvîc şi poantă. La prima lui carte, Alexandru Done dă impresia că scrie fără efort, din poignet, cu un control dezinvolt al acţiunii, al frazelor şi al efectelor speciale. Salut în el un talent care face explozie acum şi care e aşteptat, ca toţi debutanţii, să confirme la a doua apariţie.” (Radu Paraschivescu)
Citiți un fragment din roman:
Priveam toţi setul de fotografii Polaroid. În cinci dintre ele, tânărul Mavrodin, într-un sacou cu umeri largi, revere late, cordon petrecut peste talie şi pantaloni din stofă, se găsea alături de marele savant pe un pod, într-o intersecţie aglomerată, într-o cafenea, la grădina zoologică, pe o bancă sau în faţa unei arteziene. Într-una însă, cea care de altfel mi-a şi atras atenţia, în mod ciudat, Eliade era însoţit de un bărbat îmbrăcat în costumul de scenă al lui Elvis, cu o mână în ghips şi purtând o chitară pe umăr. Fotografia era făcută pe trotuarul unui mare bulevard, iar în fundal se puteau zări trunchiurile cu aspect milenar ale zgârie-norilor. Am ridicat-o s-o privesc mai atent.
— Fotografia asta are povestea ei… a spus domnul Mavrodin, sprijinindu-se cu coatele de genunchi şi aplecându-se uşor peste măsuţă. Omul ăsta, poate n-o să-ţi vină să crezi, era un ţigan român care, printr-un ciudat complex de împrejurări, ajunsese să facă pe statuia vivantă. Când profesorul mi s-a adresat în româneşte, omul a auzit şi a venit glonţ la noi. Cum prin anii ’80 nu era chiar atât de uşor să întâlneşti români în Chicago, profesorul s-a arătat bucuros să-l întâlnească şi s-a interest ce păţise la mână. A urmat o poveste care ne-a făcut o puternică impresie amândurora şi pe care o relatează în amănunt într-unul dintre manuscrisele încă nepublicate pe care, prin bine-cunoscuta-i generozitate, doamna Christinel a avut amabilitatea să mi-l trimită în dar la scurtă vreme după moartea maestrului, drept amintire a memorabilei zile petrecute împreună. Manuscrisul ăsta şi ibricul de cafea dăruit la plecare sunt unele dintre cele mai dragi mie amintiri… dar să revin. Bărbatul, un ţigan din Afumaţi, reuşise să fugă din România ascuns în plafonul unui tren. În America ajunsese doar de câteva zile. Îşi rupsese mâna alunecând pe scara avionului şi singurul lucru care-i venise în cap pentru a face rost de un ban fusese să-l imite pe Elvis. Am rămas împreună vreme de aproape un ceas, în care ne-a povestit toată viaţa lui, cum îşi luase lumea-n cap şi fugise din ţară şi cum ajunsese la Viena mai mult mort decât viu. Nemţii nu i-au plăcut, aşa că, îndată ce-a reuşit să pună un ban deoparte, şi-a luat bilet pentru America. La aterizare, prinsese o ploaie măruntă şi, înainte măcar să pună piciorul pe pământ american, a alunecat pe scara avionului şi şi-a rupt mâna. La vremea aia, americanii n-aveau lagăre, cum aveau austriecii, adică îţi făceau formele, după care te aruncau în stradă şi te lăsau să te descurci cum poţi. Aşa că, fără un ban, cu mâna prinsă doar în nişte cârpe, bântuia pe străzi habar neavând încotro s-o apuce. Avea doar o adresă a unui azil de noapte, pe care i-o dăduseră cei de la biroul de imigrări. Tot hoinărind aiurea pe străzi, dăduse peste un magazin de închiriat costume de Halloween şi baluri mascate, care la americani cum ştiţi, sunt foarte populare. În vitrină era expus un costum strălucitor, cea mai frumoasă haină pe care o văzuse vreodată. În clipa aia, din magazin a ieşit un bărbat care a venit drept spre el şi i-a spus ceva, arătând spre pălăria cu boruri largi, spre cămaşa roşie, înflorată şi spre vesta ţigănească, dându-i de înţeles prin gesturi că ar vrea să le cumpere. Fane, aşa îl chema pe ţigan, i-a propus să facă schimb cu costumul din vitrină, ceea ce americanul a acceptat pe loc, fără nicio tocmeală. Aşa că au bătut palma, iar Fane a ieşit din magazin… Elvis Presley. Atât de mulţumit fusese americanul de înţelegerea făcută, încât, bonus, îi mai dăduse o perucă, o pereche de ochelari de soare şi o chitară de jucărie. Din păcate însă, foarte curând avea să afle din afişe cine era Elvis şi să înţeleagă că nu primise la schimb decât o imitaţie ieftină a unuia dintre costumele lui de scenă. S-a întors el la magazin, dar americanul l-a împins afară, i-a trântit uşa-n nas, a tras obloanele şi l-a ameninţat cu poliţia. Uite-l aruncat iar în stradă, într-un costum de imitaţie pe care acum îl ura, dar care devenise singurul lui rând de haine şi fără un cent în buzunar. De muncit, nu putea să muncească din cauza mâinii, aşa că singurul lucru care-I mai rămânea era să se aşeze la un colţ de stradă şi să cerşească pentru o bucată de pâine. Ce e drept, mai văzuse puzderie de cerşetori, n-ar fi fost singurul, aşa că a hotărât să încerce. A luat o ladă aruncată lângă un tomberon, s-a suit pe ea şi a luat celebra poză a lui Elvis aşa cum o văzuse pe afişe, şi asta pentru că nu ştia cum să se mişte, nu văzuse niciodată o filmare cu Elvis, nu ştia nici măcar cum cântă. Când l-am întâlnit noi, era acolo de câteva ore. Profesorul, cu buna lui credinţă, a rămas profund impresionat, cum îndeobşte era impresionat de tot ce avea legătură cu România, şi, când am rămas doar noi doi, mi-a spus că găseşte ocupaţia arhetipală. La plecare, a scos din buzunarul pardesiului o tabacheră din aluminiu în care îşi ţinea tutunul de pipă şi i-a dăruit-o, împreună cu adresa lui, notată pe o bucată de hârtie. Atunci am făcut o a doua poză, în care am surprins momentul şi pe care i-am dăruit-o lui Fane, ca amintire. A fost o întâmplare interesantă… de multe ori mă întreb ce-o face omul ăsta acum… cât de mult m-aş bucura să-l reîntâlnesc şi să evocăm împreună ziua aia atât de specială şi extraordinara figură a profesorului…
Despre autor:
Alexandru Done s-a născut pe 1 aprilie 1974, în Bucureşti. Este absolvent al Universităţii de Arte Bucureşti, secţia Grafică. Este artist vizual şi senior art director pentru proiecte de comunicare vizuală. Romanul Downshifting, cîştigătorul Concursului de Debut al Editurii Polirom, a fost selectat din 122 de manuscrise participante.
