La 30 iulie 1941, guvernul polon în exil prin generalul Sikorski, şeful său şi ambasadorul sovietic la Londra, Maiski au semnat un armistiţiu, urmat de un tratat care a permis înfiinţarea unei armate poloneze formată din foştii deportaţi şi prizonieri aflaţi în imensul arhipelag Gulag. Însă formarea acestei armate s-a dovedit multă mai anevoioasă decât se spera, tocmai datorită amplorii arhipelagului şi obstacolelor mici, dar dese, pe care autorităţile sovietice le-au pus reprezentanţilor polonezi care căutau polonezi, supravieţuitorii condiţiilor teribile din acest adevărat univers paralel din URSS. Pentru 74.000 de soldaţi şi 41.000 de civili, acest acord a fost o adevărată mană cerească, salvându-i de la o moarte sigură. Era prea târziu pentru a-i mai salva pe ofiţerii şi ceilalţi membrii ai elitei polone asasinaţi în 1940 la Katyn şi Harkov şi în alte locuri. Greu de înţeles cum de Stalin a lăsat să-i scape un număr atât de mare de civili, singura explicaţie raţională fiind contextul războiului german-sovietic care nu decurgea deloc favorabil părţii sovietice şi nevoii ei de a obţine un ajutor material cât mai consistent din partea Aliaţilor occidentali.[1] Dar „nu s-a ratat nici o ocazie de a împiedica activităţile guvernului în exil. Evacuarea armatei lui Andres din URSS a fost realizată numai după ce sovieticii i-au confiscat proviziile de alimente”[2]
La această amnistie contre-coeur face ample referiri şi Gustav Herling în cartea sa A World Apart. [3] Volumul „Gulag Voices. Oral Histories of Soviet Incarceration” [4] include şi trei relatări ale unor femei poloneze care au cunoscut în întregul ei tragism experienţa sistemului concentraţionar sovietic în diversele lui cercuri, pentru a-l parafraza pe Alexandr Soljeniţîn. Aceste fragmente au fost scrise de cele trei femei imediat după ce au fost evacuate împreună cu Armata lui Andres în Iran pentru că autorităţile poloneze în exil îşi dădeau seama, comparând şi informaţiile avute cu numărul personalului evacuat din URSS de existenţa unor discrepanţe mari între polonezii pe care îi bănuiau în URSS şi cei evacuaţi. De aceea ele aveau în vedere obţinerea unor mărturii pe care ulterior să le folosească în lupta diplomatică cu un aliat atât de problematic, instabil şi perfid. Informaţiile oferite sunt mai exacte şi consistente decât cele disipate de-a lungul unor interviuri luate unor oameni care au supravieţuit ororilor dar la o distanţă temporală destul de mare (o jumătate de secol dacă nu chiar mai mult) când uitarea deja a şters multe detalii. Toate cele trei destine dovedesc suplimentar că regimul sovietic i-a privit drept duşmani ireductibili pe polonezi, încă de la început, dacă nu chiar de când Armata lui Pilsudski a înfrânt Armata Roşie pe Vistula, în 1920.
Czeslawa Greczyn era soţia unui ofiţer polonez dispărut în 1939 în amploarea dezastrului militar polonez şi tocmai în această calitate a fost deportată în noaptea de 13 aprilie 1940 când întreaga Polonie Orientală a fost răvăşită de un uriaş val de arestări. Mamă a unui copil de numai 20 de luni, a fost obligată să-l ia cu ea în exilul obligatoriu de 10 ani, fiind deporatată în Kazahstan, fără să i se ofere nimic odată ajunsă aici (nici loc de muncă, nici locuinţă dar ştim bine că sistemului nu-i pasă de astfel de detalii chiar dacă agresiunea germană încă nu avusese loc). Czeslawa Greczyn sublineaza rata mare de mortalitate din rândul copiilor, condiţiile de muncă din kolhozuri, diferenţele de climat care şi ele îşi spuneau cuvântul chiar dacă nu fusese deportată în Nordul Îngheţat ca de exemplu Aniţa Nandriş Cudla. Încercând să scape cu băieţeul său ajunge în Frunze unde copilul se îmbolnăveşte grav. Internat totuşi într-un spital sovietic, moare ceea ce vine să dovedească faptul că nici măcar îngrijirile de specialitate nu ofereau o şansă mare de salvare, condiţiile din spitalele sovietice fiind deplorabile. Trauma mamei care-şi pierde copilul este imensă, mai ales că, muribund, nici măcar nu fusese lăsată să pătrundă în camera lui. Totuşi reuşeşte să-l îngroape într-un coşciug şi nu cum îi fusese recomandat de un localnic, în nişte zdrenţe.
După numai câteva luni de la moartea băieţelului său, ajunge în Armata lui Andres iar în iunie 1942 a fost evacuată în Iran, unde scrie şi această mărturie, regăsindu-şi soţul. Însă în multe cazuri, golul şi sentimentul vinovăţiei separau şi înstrăinau definitiv doi soţi chiar dacă avuseseră norocul să supravieţuiască şi să se reîntâlnească. „Mă întorceam singură, având o mare durere şi disperare în suflet.” Anna Cieslikowska a rămas după dublă invazie sovieto-nazistă din septembrie 1939 în Lvov, în partea ocupată de aliaţii lui Hitler, bolşevicii. La scurt timp a fost dezgustată de viaţă sub ocupaţia stalinistă şi, supermul curaj, a făcut o cerere oficială de a fi lăsată să se stabilească în partea ocupată de germani a Poloniei. Practic, s-a autodenunţat pentru că la scurt timp a fost arestată de NKVD şi exilată forţat la Novosibirsk, în Siberia. Ajunsă în acest oraş îndepărtat, ea scrie în mărturia sa cum polonezii au fost debarcaţi în gară şi duşi în grupuri de 40 către baia comunală iar pe drum, obligaţi să se uite în jos (ca şi cum cine ştie ce mari secrete militare se aflau în acel orăşel prăpădit), cu mâinele la spate, au fost supuşi jignrilor mulţimii sovietice care a aruncat cu mizerii asupra „burghezilor polonezi”.
La baia publică, unde personalul era format doar din bărbaţi, femeile au fost puse să se dezbrace sub privirile sovieticilor, o veche metodă de umilire, de aneantizare a mândriei şi demnităţii umane, cu grele semnificaţii simbolice. După aceea grupul a fost cazat în nişte barăci care erau invadate de gândăci „Cădeau peste noi de pe tavan. Nu există nici o posibilitate să te aperi” Fac grevă, femeilor fiindu-le mult mai frică de gândaci decât de loviturile NKVD-ului care se vede obligat să dezinfecteze locul. Munceşte la o moară după orarul tipic al Gulagului, de la 5 dimineaţa până la 7 seară, având acelaşi regim general din Gulag: mănânci în funcţie de cât munceşti. Însă în acest caz norma era identică pentru femei şi bărbaţi, de aceea de multe ori primeşte doar 300 de grame de pâine pe zi. Muncind alături de alţi exilaţi (sclavi) sovietici, intră în legătură cu ei. „Precum copiii, întrebau orice, cu cea mai mare curiozitate. Nu le venea să creadă că în Polonia nu era nevoie de cartelă pentru a cumpăra pâine.”
Aflând de nesperatul colac de salvare (în fapt o amnistie acceptată de Stalin care le permitea legal deţinuţilor/exilaţilor speciali-sclavilor polonezi să plece în căutarea centrelor de recrutare) şi Anna Cieslikowska s-a alăturat unui grup de polonezi care doreau să scape din URSS însă autorităţile sovietice au exersat din plin duplicitatea de care erau experte, nedându-şi mai deloc concursul logistic în strângerea acestor polonezi, teoretic aliaţi. Pentru că avea nevoie de forţă de muncă în condiţiile în care frontul înghiţea sute de mii de oameni lunar. A mai muncit câteva luni în Uzbekistan unde a trăit în nişte condiţii foarte grele, cunoscând foametea şi mizeria dar în ianuarie 1942 peripul său sovietic avea să se încheie,e a alăturându-se Corpului Auxiliar Feminin al armatei lui Andres fiind evacuată în Iran.
Ultima experienţă prezentată este cea a Mariei Norciszek care făcea parte din rezistenţa poloneză după ocuparea ţării, ajungând în oraşul Lvov, aflat în partea sovietică. În aprilie 1940 încercând să evite a fi capturată de organele de represiune sovietice a dorit, împreună cu soţul său, să treacă în România fiind însă reţinută de NKVD în apropierea graniţei româno-sovietice puternic militarizată de sovietici care pregăteau lovitura din iunie 1940. Maria Norciszek a avut o experienţă mai amplă a Gulagului sovietic fiind încarcerată şi reţinută în patru închisori şi lagăre diferite, rememorând atât ritual civilizator al băii comune (însă ea dă de una infectă, plină de gândăci) interogatoriile dure în care este jignită în chip şi fel, includerea deţinutelor de drept comun printre cele politice tocmai pentru a crea o atmosfera imposibilă şi de a răspândi frică şi în interiorul lagărului (multe dintre acestea erau fie prostituate cu boli venerice, lesbiene care se dedau la orgii şi încercau să depraveze tinerele fără apărare). „Foametea era atât de mare încât oricine prindea o pisica sau un şobolan îl mânca” În septembrie 1941 se alătură la fel ca şi Anna Cieslikowska, Corpului Auxiliar Feminin al armatei lui Andres reluându-şi viaţă în libertate. Nu se ştie ce s-a întâmplat cu aceste femei după regăsirea libertăţii, dar mai mult ca sigur nici una nu s-a mai întors vreodată în Polonia.
[1] Anne Applebaum Gulagul. O istorie, Editura Humanitas, Bucuresti, 2012, pag. 463.
[2] Norman Davies, Istoria Poloniei. Terenul de joaca al lui Dumnezeu, Editura Polirom, Iasi, 2014.
[3] Vezi http://www.revista22.ro/ecografia-chitului-ro537u-47007.html
[4] Editat de Jehanne M. Gheith, Katherine R. Jolluck.
