Guest post de Serenela Ghiţeanu
Născut în 1945, Patrick Modiano are un public fidel, dar nu a dat naştere vreunor polemici, nu a supărat cu adevărat pe nimeni, aşa cum nici nu a entuziasmat pe nimeni. În apariţiile sale de la televizor, din emisiunile lui Bernard Pivot, scriitorul s-a dovedit un personaj monosilabic, care îşi lasă în suspensie toate frazele, după ce lansează celebru-i tic: „C’est compliqué…“. Înalt, tipul introvertitului prin definiţie, Modiano a rămas aproape neschimbat mulţi ani de la debut. Ca şi opera sa. În jur de 30 de romane, toate scurte, alcătuiesc o largă temă cu variaţiuni.
Romanul de debut La Place de l’Etoile (1968) prezintă deja liniile de forţă ale operei sale: perioada ocupaţiei naziste ca epocă ambiguă, tulbure, pe care autorul ajunge să o mitizeze în cele din urmă, în felul său, figura tatălui, care se derobează responsabilităţilor paterne, figură autoritară, obsedantă şi dureroasă, chestiunea originii evreieşti, bănuite, mereu problematice.
Tânărul scriitor Modiano face aici dovada unui talent pe care nu îl va mai exersa după aceea: el parodiază stilul lui L.F. Céline. La vârsta de 22 de ani, Modiano îl interpelează astfel pe autorul Morţii pe credit, cel care, după Proust, e considerat cel mai mare romancier francez al secolului XX, dar care e maculat de scrieri antisemite şi de colaboraţionism. În 1978 Modiano primeşte Premiul Goncourt pentru romanul Rue des boutiques obscures. Cu toate acestea, rămâne un scriitor discret, care apare puţin şi vorbește despre sine şi mai puţin. Toate romanele sau récit-urile lui Modiano (La Ronde des nuits, Les Boulevards de ceinture, Villa triste, Vestiaire de l’enfance, Voyages de noces, Un cirque passe, Fleurs de ruine etc.) par a fi fost scrise unul după altul, pentru că nu există nicio schimbare nici în tipul scriiturii, nici în universul romanesc.
Lumea ficţională a lui Modiano este o lume închisă. O dată pentru că se concentrează pe căutarea de sine a eroului principal, un tânăr care porneşte pe urmele părinţilor săi, în special ale tatălui, sau pe urmele propriei sale tinereţi, atunci când e un adult chinuit de probleme nerezolvate de demult. Nu există timp prezent în cărţile lui Modiano, iar de viitor nici nu poate fi vorba: tot ce există pentru Modiano este Trecutul. Ca sub un clopot de sticlă, Modiano întoarce pe toate feţele anii Ocupaţiei şi anii de după război, plasând acolo personaje intrigante sau înduioşătoare, oarecum şarjate, toate foarte romaneşti, am zice. Chiar când acţiunea romanului are loc undeva prin anii ‘60 sau ‘80, Timpul e acela al Ocupaţiei, iar prezentul e palid, un fel de gară pustie din care eroul pleacă, iar şi iar, către anii ‘40.
O lume închisă, apoi, pentru că ea revine sistematic la perioada ocupaţiei naziste, nu pentru a relua temele clasice ale istoricilor. Dimpotrivă. Ceea ce îl interesează pe Modiano este cenuşiul, amestecul dintre bine şi rău din acea perioadă, felul în care un personaj aparent banal poate fi un traficant periculos sau doi tineri inocenţi pot fi protejaţi de un grup de contrabandişti. Dar Ocupaţia este mai mult decât atât la Modiano. Eroul principal al romanelor modianiene, ca şi scriitorul de altfel, abia se naşte când această perioadă luase sfârşit: ea e concepută ca o matrice existenţială enigmatică. Din ea provine el, eroul, ca dintr-o entitate angoasantă. Necunoscând-o direct, scriitorul îşi poate, desigur, proiecta nesfârşite „filme“ (Modiano a fost şi scenarist de film), fantasmând astfel în toate romanele sale, iar farmecul acestora provine în primul rând din capacitatea sa de a transfigura mereu puţin altfel această lume pierdută. Farmecul este şi calitatea principală invocată atunci când se vorbeşte despre literatura lui Modiano…
A doua sursă a farmecului romanelor lui Modiano vine din faptul că naratorul a rămas fixat, psihologic, în vârsta adolescenţei. Lumea lui, cu nobili decăzuţi, cu artişti de variétés, cu traficanţi melancolici, cu tineri debusolaţi, totul e privit prin ochii creduli şi uşor resemnaţi ai unui adolescent singur. Eroii tineri ai lui Modiano sunt orfani sau abandonaţi de părinţi, petrec mult timp prin baruri şi cafenele, locuiesc mereu altundeva, în case de împrumut, în hoteluri sau în internate şcolare. Ei cunosc diverşi „părinți de substituţie“, marginali într-un fel sau altul, care-i apără o vreme, apoi îi abandonează fără explicaţii. Ceea ce rămâne, după 20 sau 30 de ani, de pe urma acestor personaje sunt nume care se dovedesc a fi fost false, adrese vechi, notate într-o agendă, numere de telefon la care se aud zgomote bizare, fotografii care mai mult sporesc misterul decât îl dezleagă. Eroul principal modianian, fie că e în căutarea tatălui, fie a unei femei iubite demult şi dispărută brusc, fie a unui bărbat care era să îl deporteze pe tatăl său, se dedă unei detectivistici neobosite, iar finalul anchetei sale private e mai puţin important decât toate gândurile şi sentimentele care au putut fi exprimate cu această ocazie.
Se poate spune că trăsătura definitorie a acestor romane este discreţia: dramele sunt sugerate, nimic nu e strigat, nu există revolte, totul e şoptit, notat aluziv, menţinut în regimul surdinei.
Se poate spune că Modiano e, şi el, „în căutarea timpului pierdut“, în căutare de sine, în căutarea unor părinţi care au format un cuplu pentru puţin timp, apoi l-au abandonat, în căutarea adevărului despre lucruri impenetrabile, care pot fi (re)inventate, dar niciodată cunoscute aşa cum au fost. Livret de famille sau Un pedigree sunt, astfel, cele mai autobiografice romane ale lui Modiano. În 1997, Modiano se uită pe sine şi scrie Dora Bruder, o carte-anchetă despre un caz real, o adolescentă evreică fugită dintr-un internat şcolar din Paris, în timpul Ocupaţiei. Plecând de la câteva fotografii, autorul încearcă să redea viaţa unei fete pe care vârtejul istoriei a răpit-o în mod straniu.
În stilul său ultradiscret şi minimalist, Modiano a scris o operă preocupată de memorie, personală şi colectivă, de tragicul şi micile miracole ale condiţiei umane. Fără să se lase influenţat de evoluţiile sau revoluţiile de lângă el, Modiano scrie, de peste 40 de ani, o operă uşor recognoscibilă prin tematică şi atmosferă, o operă care ne face să ne confruntăm cu angoase existenţiale general umane, punând în evidenţă latura poetică a unor destine imaginate sau reale.
(Articolul a apărut inițial în Revista 22 și a fost preluat cu acordul autoarei acestuia, Serenela Ghițeanu, căreia îi mulțumim.)
