Editorial

Nou la Editura Humanitas Fiction. Fragment din Yōko Ogawa, „Poliția Memoriei”

Vă prezentăm un fragment din volumul Poliția Memoriei”, de Yōko Ogawa. Cartea a apărut de curând la Editura Humanitas Fiction, în traducerea semnată de Raluca Nicolae

Despre carte:

Romanul distopic al lui Yōko Ogawa – povestea unei tinere femei care, luptând să-și continue cariera de scriitoare pe o insulă unde obiectele dispar, ajunge să pună în aplicare un plan nebunesc de salvare a editorului ei, vânat de Poliția Memoriei – a fost o revelație pe mai multe continente prin traducerea în engleză din 2019. Câștigător al American Book Award 2020, finalist la premii prestigioase precum National Book Award 2019 și International Booker Prize 2020, nominalizat la Best Translated Book Award 2020 și World Fantasy Award 2020, s-a aflat vreme îndelungată în topul celor mai bune cărți ale anului 2020. Amazon Studio urmează să-l ecranizeze, cooptându-i în echipă pe Charlie Kaufman, deținător al Oscarului pentru scenariu, și pe regizoarea Reed Morano, cunoscută pentru serialul Povestea Slujitoarei. Până în prezent, Poliția Memoriei a apărut în traducere în 30 de țări.

Încă de la primele rânduri, cititorul este pus în gardă că pe insulă ceva nu este în regulă. Pălărie, panglică, pasăre, trandafir… Rând pe rând, lucrurile încep să dispară. Și, odată dispărute, încetează să mai aibă vreo semnificație în mintea locuitorilor. Ele urmează să fie arse, aruncate în râu sau predate Poliției Memoriei. În scurtă vreme, insula și oamenii de pe ea vor uita complet de existența lor. Însă oricine se încumetă să păstreze un lucru declarat dispărut este în primejdie. În și mai mare pericol este cel care încă își amintește de el, căci Poliția Memoriei veghează din umbră ca nimeni să nu se abată de la legile amneziei colective. Aflând că editorul ei are memoria intactă, o tânără romancieră, încă traumatizată de moartea, cu mulți ani în urmă, a mamei sale, se hotărăște să-l ascundă.

Înscriindu-se între marile distopii, romanul dezvoltă, printre altele, o temă mereu actuală — puterea memoriei și trauma pierderii ei. Poliția Memoriei a apărut în Japonia în 1994, dar trecerea timpului nu a diminuat semnificația mesajului, dimpotrivă, l-a făcut și mai relevant pentru zilele noastre.

Fragment în avanpremieră:

A doua zi de dimineață, când am făcut ochi, mai dispăruse ceva.

Era frig și înghețul năpădise grădina. Papucii, robinetul, caloriferul, chiflele din coșul de pâine erau bocnă. Vântul care bătuse întreaga noaptea se potolise.

Am pus la încălzit pe aragaz oala cu resturile de tocană și în jurul ei am așezat niște chifle, împachetate în folie de aluminiu. Când apa din ibric a fiert, mi‑am făcut niște ceai negru pe care l‑am îndulcit cu miere. Dimineața voiam să am neapărat ceva cald în stomac.

Cum îmi era lene să spăl vasele, am mâncat tocana direct din cratița de pe aragaz. Nerezistând  aromei îmbietoare a chiflelor, le‑am scos din folie și am turnat miere peste ele.

În timp ce mestecam, am încercat să mă dumiresc ce dispăruse. Cel puțin, știam sigur că nu era vorba de tocană, chifle, ceai sau miere. Toate aveau aceeași savoare ca în ziua precedentă.

Era mare tristețe când dispărea ceva de mâncare. Mai demult, camioanele din piață gemeau de mărfuri, dar acum umblau mai mult goale.

Îmi aduc aminte că în copilărie mă dădeam în vânt după salata de fasole verde. Avea în ea cartofi, ouă fierte, roșii, maioneză din belșug și o mână de pătrunjel. Mama îl întreba întotdeauna pe vânzătorul din piață dacă avea fasole fragedă, din aceea care îți pocnea între degete când o rupeai.

Trecuse multă vreme de când nu mai pusesem gura pe salata de fasole verde… Aproape că nici nu mai știam ce formă, culoare sau gust are fasolea.

După ce am terminat tocana, am pus cratița în chiuvetă și am dat focul mic. Am mai băut o ceașcă de ceai, de data asta neîndulcit. Degetele îmi erau lipicioase de la miere.

În ciuda frigului de dimineață, râul nu înghețase, sau cel puțin mi s‑a părut că încă îi aud susurul, împreună cu pașii oamenilor sau ai copiilor alergând pe aleile din spate sau cu lătratul câinelui vecinilor – agitația obișnuită a unei zile în care dispăruse iar ceva.

După ce am dat gata chiflele calde, m‑am luat după zarva de afară și am deschis fereastra din partea de nord a casei. Acolo se strânseseră în păr fostul pălărier, cuplul antipatic din casa de alături, câinele cu pete maro și o ceată de copii cu ghiozdanele în spate. Cu toții se holbau în tăcere la râu.

Până mai ieri fusese o simplă curgere banală de apă, în care mai zăreai când și când spinarea unui caras, însă acum era o splendoare!

M‑am aplecat pe fereastră, clipind de mai multe ori. Suprafața apei era împânzită de mici pete dense, de diverse nuanțe – roșu, roz sau alb. Privite de sus, păreau moi și se contopeau unele cu altele, plutind într‑un ritm mai lent decât unduirea obișnuită a râului.

Am dat fuga în pivniță și am ieșit pe la spălătoria unde mă întâlnisem cu familia Inui. Din punctul acela puteam să privesc în voie râul.

Cărămizile de pe pardoseala spălătoriei erau reci și zgrunțuroase, cu pâlcuri de trifoi ițindu‑li‑se din crăpături. Chiar la picioarele mele curgea un torent fabulos. Am îngenuncheat și mi‑am băgat mâinile în râu. Am vrut să iau niște apă, însă palmele mi s‑au umplut de petale de trandafir.

— Nemaipomenit, nu? mi s‑a adresat fostul pălărier de pe malul celălalt.

— Într‑adevăr, am răspuns și toți cei din jurul nostru au încuviințat.

Cu ghiozdanele săltându‑le în spinare, copiii alergau pe mal, urmând firul apei.

— Ia duceți‑vă la școală și nu mai pierdeți vremea aici, s‑a răstit la ei fostul pălărier.

Nici una dintre petale nu se veștejise. Dimpotrivă, poate de la apa rece, păreau mai proaspete și mai strălucitoare ca oricând. Mireasma lor, topindu‑se în pâcla ce învăluia râul, era atât de îmbătătoare, că te lua amețeala.

Cât vedeai cu ochii erau numai petale plutind pe suprafața râului. O clipă mâinile mele au decupat un ochi de apă limpede, acoperit pe dată de alte petale, lunecând valuri‑valuri într‑o curgere hipnotică ce le împingea spre ocean.

Am scuturat în râu petalele care mi se lipiseră de palme – unele cu margini dantelate, pale, altele în culori aprinse sau cu sepalele care nu se desprinseseră încă de caliciu. Preț de o clipă au rămas agățate de cărămizile de pe pardoseala spălătoriei, apoi au fost pe dată luate de vâltoare, topindu‑se în marea de petale.

*

M‑am spălat pe față și m‑am dat cu cremă, dar nu voiam să‑mi pierd vremea să mă fardez. Mi‑am tras iute pe mine haina și am ieșit afară. Aveam de gând să merg în susul râului, la grădina de trandafiri de pe panta sudică a dealului.

O sumedenie de gură‑cască se adunaseră în jurul râului, admirând priveliștea minunată. Bineînțeles că agenții de la Poliția Memoriei erau și ei acolo, mai mulți ca de obicei. Stăteau cu armele la brâu, cu chipurile împietrite.

Copii neastâmpărați aruncau pietre în râu sau băgau în apă bețe lungi, pe care numai ei știau de unde le pescuiseră. Curentul își vedea de drum, netulburat de năzbâtiile lor, întâlnind ba o dună de nisip, ba un buștean – nimic care să pună stavilă curgerii impetuoase a petalelor, care te‑ar fi învăluit într‑o pătură catifelată dacă ai fi intrat în râu.

— Cine și‑ar fi închipuit… a șoptit cineva.

— E cea mai frumoasă dispariție de când mă știu.

— Să facem câteva poze.

— Mai bine nu. Ce rost ar avea niște fotografii cu un obiect dispărut?

— Ai dreptate.

Trecătorii șușoteau între ei, temători să nu atragă atenția Poliției Memoriei.

În afara brutăriei, nici unul dintre magazine nu se deschisese. Mi‑a venit ideea să dau o fugă să văd ce se întâmplase cu trandafirii de la florărie, dar prăvălia avea încă obloanele trase. Autobuzele și tramvaiele circulau aproape goale. Razele soarelui străpungeau ici‑colo norii și ceața începuse să se împrăștie, dar mireasma florilor încă mai stăruia în aer.

*

Bineînțeles, în grădină nu mai rămăsese nici un fir de trandafir. Tulpinile golașe – doar frunze și spini – se ițeau pieziș din pământ ca niște oase descărnate. Uneori, mai venea câte o pală de vânt din vârful dealului, unde era observatorul, și ducea cu ea, la râu, petalele rămase. La fiecare adiere, frunzele și rămurelele fremătau.

Grădina era pustie. Nu mai erau acolo nici tânăra strident machiată, care stătea de obicei la intrare, nici îngrijitorii, și nici vizitatorii. M‑am întrebat dacă mai era nevoie să plătesc biletul de intrare, dar până la urmă m‑am strecurat pe poartă și am pornit‑o pe poteca șerpuitoare, urmând ruta marcată de indicatoare.

Cu excepția trandafirilor, celelalte flori din grădină supraviețuiseră: câteva campanule, niște cactuși țepoși și un pâlc de gențiene. Toate înfloreau discret, parcă jenate că fuseseră cruțate de dispariție. Curios, dar adierea de vânt de adineauri spulberase doar petalele trandafirilor…

O grădină de trandafiri fără trandafiri este un loc friguros, lipsit de sens. Ți se rupea inima să vezi lăsate de izbeliște lucrurile care până nu demult fuseseră îngrijite cu atâta dragoste. Susurul apei nu mai răzbea până aici. Singurul sunet era cel al pașilor mei, călcând în picioare solul mănos și moale. Cu mâinile îndesate în buzunare, am rătăcit pe deal de parcă mă preumblam printr‑un cimitir al celor care‑și găsiseră sfârșitul fără nume, fără o piatră la căpătâi.

Pe când priveam țepii, frunzele, crengile, pe când citeam conștiincios plăcuțele cu numele plantelor, mi‑am dat seama că nu‑mi mai aminteam cum arată un „trandafir“.

*

În trei zile, debitul și culoarea râului au revenit la normal, și carașii și‑au făcut iar apariția. 

În ziua următoare, toți cei care aveau trandafiri în grădină au venit să‑i arunce în apă. Smulgeau cu atenție petală cu petală și le dădeau drumul în râu.

La baza podului de lângă spălătorie am zărit o femeie elegantă, probabil de condiție bună.

— Ce trandafiri superbi! i‑am spus, deși nu mai nutream nici un de sentiment pentru aceste flori.

Doamna smulgea petalele cu așa o delicatețe, că simțisem nevoia să‑i adresez câteva cuvinte.

— Mulțumesc. Au fost premiați la târgul de anul trecut.

Pesemne că vorbele mele îi făcuseră plăcere.

— Sunt cea din urmă și cea mai frumoasă amintire de la tatăl meu.

În voce nu i se citea nici un regret. Rupea petalele fără ezitare și le arunca rând pe rând în apă, cu mișcări unduitoare. Oja de pe unghii avea aproape aceeași nuanță cu cea a florilor.

Îndată ce a terminat, s‑a întors și, fără să mai arunce nici o privire spre râu, a schițat o plecăciune grațioasă, așa cum făceau cei de familie bună, și a plecat.

*

După ce împânziseră o vreme râul, ultimele petale au fost purtate de curent în mare, unde s‑au topit, înghițite de valuri. De pe puntea vasului, eu și bătrânul le priveam cum ni se perindă pe dinainte.

— Cum o ști vântul care sunt petalele de trandafiri? am spus, mângâind balustrada și desprinzând cu degetul mare o bucată de rugină.

— Hm… Sunt multe lucruri care ne scapă… Cert este că s‑au dus și trandafirii.

Era îmbrăcat cu puloverul de la mine și cu pantalonii de mecanic pe feribot.

— Ce se va alege de grădina de trandafiri? m‑am întrebat cu voce tare.

— Nu‑ți mai face griji și pentru asta. Probabil o să pună alte flori, sau chiar niște pomi fructiferi, sau o s‑o transforme în cimitir… Cine știe? Timpul le vindecă pe toate. Curge înainte fără preget și nu se supune nici unei reguli sau nici unui ordin.

— Fără trandafiri, dealul o să fie golaș. N‑a mai rămas decât vechea bibliotecă după ce observatorul s‑a desființat.

— Într‑adevăr. Răposatul dumitale tată mă invita adesea pe‑acolo. Îmi dădea să mă uit prin binoclu cum apărea o pasăre rară. Ca să mă revanșez, îi meșteream una‑alta la instalația sanitară sau la tabloul electric. Mă împrietenisem și cu grădinarul din grădina de trandafiri. Cum înflorea un soi nou, cum mă chema să‑l văd. Pe vremuri, mergeam des în vârful dealului, mai puțin la bibliotecă… Însă, dacă îți apărea vreo carte, mă duceam până acolo să mă asigur că fusese pusă pe raft.

— Doar pentru asta băteai atâta drum?

— Bineînțeles, și aș fi făcut bucuros plângere dacă lipsea vreuna. Din fericire, erau toate.

— Mă bucur. Deși nu prea văd pe nimeni interesat de romanele mele. 

— Dimpotrivă. Am verificat pe fișa de împrumut și aveai doi cititori – o școlăriță și un bărbat de la o firmă.

Bătrânul se aprinsese puțintel de la discuția despre cărți. Avea vârful nasului roșu de la briza rece.

În jurul elicei vasului se formase un vârtej de petale. Purtaţi îndelung de apele râului, trandafirii își găsiseră sfârșitul în apele sărate. Arătau jalnic, fără culoare, fără strălucire, cotropiți de încrengătura de alge, pești morți și gunoaie. Până și mireasma îmbătătoare le dispăruse!

La fiecare val mai mare, vasul se zgâlțâia, și din străfunduri i se ridica un geamăt surd. Farul de la capătul promontoriului era scăldat în razele soarelui.

— Ce s‑a întâmplat cu prietenul tău, grădinarul? am întrebat.

— S‑a pensionat. La vârsta lui, nu mai avea de ce să‑și facă griji din pricina Poliției Memoriei. Chiar dacă n‑ar mai fi fost lăsat să crească trandafiri, și‑ar fi găsit el ceva cu care să‑și omoare timpul – să vadă de nepoți sau de pisica puricoasă.

A bătut cu vârful pantofului în scândurile vasului. Puntea veche, dar trainică ai fi zis că‑i o extensie a corpului său.

— Uneori îmi fac griji… i‑am zis cu privirea în jos. Ce se va întâmpla cu insula noastră dacă lucrurile vor continua să dispară în asemenea ritm?

Și‑a dus mâna la barbă de parcă n‑ar fi priceput întrebarea.

— Ce vrei să spui? a murmurat el.

— Nu ți se pare că lucrurile vechi dispar mai repede decât apar altele noi?

A încuviințat și s‑a încruntat de parcă era chinuit de o migrenă înfiorătoare.

— Și ce mai pot crea oamenii de pe insulă? am continuat. Două‑trei soiuri de legume, mașini de duzină, piese de teatru puerile, aragaze mari și grele, orătănii costelive, cosmetice unsuroase, bebeluși și cărți pe care nu le citește nimeni… Mărunțișuri care se strică repede și care nu compensează pierderile de zi de zi. Cu fiecare dispariție, se degajă o energie teribilă, înspăimântătoare. Dacă o ținem tot așa, teamă mi‑e că insula va deveni încet‑încet o rețea de absențe și goluri, până ce se va șterge cu desăvârșire de pe fața pământului. Nu te‑ai gândit niciodată la asta?

— Ba da, a murmurat el, vădit tulburat, jucându‑se cu manșetele puloverului. Poate fiindcă ești scriitoare, îți trec prin cap asemenea idei prăpăstioase. Îmi pare rău, n‑ar fi trebuit să spun asta. Însă nu‑i oare asta treaba unui scriitor, să născocească povești bizare sau să‑i vină idei care mai de care mai extravagante?

— Tot ce se poate, am murmurat. Dar nu mă refer la povești, ci la adevărul gol‑goluț.

— O să fie bine! a spus el încrezător. Am trăit de trei ori mai mult ca dumneata, cu alte cuvinte am pierdut de trei ori mai multe lucruri. Însă niciodată nu m‑am simțit neputincios sau nu mi s‑a părut că aș fi în primejdie. Nici măcar atunci când a dispărut feribotul. Firește, nu mă mai puteam urca pe vas să merg la cumpărături sau la film pe malul celălalt, nu‑mi mai murdăream mâinile de ulei ca să‑l repar și îmi pierdusem salariul de mecanic. Cu toate astea, nu mi‑a păsat. M‑am descurcat și fără el. M‑am obișnuit cu viața de paznic la depozit, ba chiar a ajuns să‑mi placă. Vasul a devenit noua mea casă – un loc unde mă simt pe deplin în largul meu. N‑am de ce să mă plâng.

— Însă ți s‑au șters din minte toate amintirile legate de el, am zis ridicându‑mi privirea. Acum e doar o grămadă de fier vechi. Nu te întristează? Nu ți‑e greu să stai într‑o cutie ruginită, plutind pe ape?

Buzele i s‑au mișcat în gol, în căutarea unui răspuns.

— Ai dreptate. Pe insulă sunt mai multe goluri ca înainte. În copilărie mi se părea că atmosfera era… cum să zic? Mai plină, mai compactă, mai reală. Însă cu timpul s‑a rarefiat, s‑a înțesat de găuri… Și odată cu aceste goluri, inimile ni s‑au împuținat – sunt mai subțiri, mai diluate. O fi și acesta un soi de echilibru. Dar ceva îmi spune că totul va fi bine!

A încuviințat de mai multe ori. La fel își încrețea ridurile de pe chip și când eram mică și‑l asaltam cu întrebări: de ce se fac degetele portocalii după ce mănânci mandarine sau unde dispar stomacul și mațele unei mămici care așteaptă un copil?

— Sper să ai dreptate, i‑am zis. Sper să fie bine.

— O să fie, o să vezi. Nu‑i chiar așa de îngrozitor că lucrurile dispar, sau că le uităm. Fii pe pace. Poliția Memoriei îi caută doar pe cei care nu pot să uite.

Amurgul învăluia marea, și oricât de atentă aș fi scrutat valurile, n‑am mai zărit nici o petală de trandafir.

***

Despre autoare:

Scriitoarea japoneză Yōko Ogawa s-a născut pe 30 martie 1962 în Okayama. A absolvit cursurile de literatură anglo-americană și de scriere creativă ale Universității Waseda și în prezent trăiește în Ashiya, Hyōgo. A publicat peste 20 de opere de ficțiune și nonficțiune. Debutează în 1988 cu Agehachō ga kowareru toki (Fluturele strivit), pentru care primește Premiul Kaien. Nuvela Ninshin karendā (Calendarul sarcinii, 1990) este recompensată cu Premiul Akutagawa. În 1994 apare romanul Poliţia Memoriei (Hisoyaka na kesshō; Humanitas Fiction, 2021), a cărui traducere în engleză a câștigat American Book Award 2020, fiind finalistă la National Book Award 2019 și International Booker Prize 2020. În 1996 publică romanele Hotel Iris (Hoteru Airisu; Humanitas Fiction, 2014), versiunea engleză fiind finalistă în 2010 la Man Asian Literary Prize, și Suspine tandre (Yasashii uttae; Humanitas Fiction, 2018). Romanul Profesorul și menajera (Hakase no aishita sūshiki, 2003; Humanitas Fiction, 2015), vândut în Japonia în peste două milioane de exemplare, este distins, în 2004, cu Premiul Yomiuri și cu Premiul Librarilor Japonezi. Tot în 2004, Yōko Ogawa primește Premiul Izumi Kyōka pentru Burafuman no maisō (Înmormântarea brahmanului), iar în 2006, Premiul Tanizaki pentru romanul Mīna no kōshin (Marșul lui Mīna). În 2009 publică romanul Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica (Neko o daite, zō to oyogu; Humanitas Fiction, 2020), aflat pe lista scurtă a Premiului Librarilor Japonezi, în 2012, Kotori (Păsări mici), iar în 2015, Kohaku no matataki (Instantanee de chihlimbar). În 2005, Diane Bertrand ecranizează Kusuriyubi no hyōhon (Inelarul), sub titlul L’Annulaire, cu Olga Kurylenko în rolul principal, iar romanul Profesorul și menajera este ecranizat în 2006 de Takashi Koizumi. Cărțile lui Yōko Ogawa sunt traduse în peste 30 de limbi.

Articole similare

Lumea de orez, de Su Tong

Dan Gulea

Top 5 cele mai bune filme văzute pe Netflix în noiembrie 2019

Jovi Ene

Măștile nemuririi: ”Nemurirea”, de Milan Kundera

Carmen Florea

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult