Interesantă şi relativ puţin cunoscută este originea termenului de boicot, care a cunoscut un succes politic şi economic planetar. În Irlanda sfârşitului de secol XIX, marea majoritate a pământurilor agricole erau deţinute de nobilimea engleză, protestantă (the Ascendency), care le primise de la regii englezi (de la Henric al II-lea până la Elisabeta I) şi Cromwell pentru a civiliza sălbatica şi gaelica (sinonimă cu barbară, în concepţia francă a englezilor) Irlandă. Imensele moşii erau lucrate însă de ţărani irlandezi (tenants) catolici, care erau obligaţi să plătească arende însemnate, chiar dacă, până la urmă, îşi munceau fostul lor pământ confiscat de o forţă de ocupaţie străină. Sistemul era destul de asemănător cu cel din România antebelică, înaintea marii reforme agrare din 1921, o populaţie agricolă din ce în ce mai numeroasă fiind nevoită să muncească nişte loturi de pământ restrânse care, în cele mai multe cazuri, nici nu asigurau numeroasei populaţii din mediul rural irlandez resursele alimentare pentru a subzista. De aceea, în secolul al XIX-lea, mai bine de jumătate din populaţia Irlandei a emigrat, de la 8 milioane ea ajungând la mai puţin de 4, un alt milion murind de foame în perioada 1845-49.
Redobândirea drepturilor politice de către populaţia catolică irlandeză a fost un proces lent, temut de administraţia de la Londra, dar cu consecinţe ireversibile. Într-o prima fază, irlandezii proprietari ai unui imobil care valora cel puţin 300 de lire (vot cenzitar) puteau vota, desemnându-şi reprezentanţii în Camera Comunelor din Londra. Cel mai cunoscut a fost Charles Parnell, un naţionalist adept al autoguvernării (Home Rule-două parlamente, două administraţii, două ţări, legate doar de un monarh comun). Însă agitaţiile cele mai violente au avut loc în mediul rural, luând forma unor răzmeriţe susţinute de Liga Agrară (Land League). Arendaşii irlandezi care nu mai reuşeau să plătească landlord-ului sumele datorate, refuzau să-i părăsească terenurile. Liga Agrară le-a venit în sprijin, intimidând şi împiedicându-i pe alţi fermieri să preia pământul rămas disponibil, iar mică burghezie locală să deruleze afaceri cu noii deţinători.
Cazul cel mai cunoscut a fost cel din comitatul Mayo, unde căpitanul Charles Boycott, agentul care administra moşia lordului Erne (în multe cazuri, lorzii nici nu rezidau pe domeniilor lor, trăind confortabil fie la Dublin, Belfast sau Londra), a refuzat să reducă arenda cu 20%, taxă pe care fermierii irlandezi trebuiau s-o plătească toamna când recoltau culturile. Charles Boycott s-a trezit că magazinele locale refuzau să-i vândă bunuri şi alimente, nu mai primea poşta, fiind evitat de întreagă comunitate locală. Încăpăţânâdu-se, a fost forţat să recurgă la un contingent de voluntari protestanţi, adepţi ai radicalului Ordin de Orania pentru a culege recoltele domeniului, păziţi de o mie de soldaţi şi poliţişti britanici, angajaţi şi plătiţi pentru a-i proteja pe spărgătorii de grevă de furia locală (cu toate că Parnell a asigurat că nu vor avea loc violenţe împotriva protestanţilor, ceea ce s-a şi întâmplat, de dtata asta nu a curs sânge). Însă investiţia în întreţinerea voluntarilor protestanţi şi paza armata s-a dovedit a fi prea mare faţă de banii obţinuţi după vânzarea recoltei, fapt ce a ruinat întreagă afacere.
Charles Boycott a fost dat afară până la urmă de moşier, retrăgându-se la Londra. Însă faima acestei modalităţi de a lupta, folosind presiunea publică, s-a răspândit în întreagă lume, luând chiar numele celui care a provocat-o. Primul care a folosit termenul a fost reporterul James Redpath, care scria pentru The New York of Tribune. Autorul irlandez George Moore tragea o concluzie inspirata: „Și astfel, ca o cometă a apărut verbul a boicota”.
Aşteptăm cu nerăbdare boicotarea Campionatului Mondial din Rusia din 2018.
