Avanpremieră editorială: Constelaţia fenomenelor vitale, de Anthony Marra

Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Constelaţia fenomenelor vitale”, de Anthony Marra, ce a apărut de curând la Editura Humanitas Fiction, Colecția ”Raftul Denisei”, în traducerea Ioanei Avădani.

Romanul va fi lansat la Salonul Internațional al Cărții Bookfest, ediția 2015, duminică, 24 mai, la ora 15.00, în standul editurii Humanitas (pavilionul C2). Participă criticii literari Angelo Mitchievici şi Elisabeta Lăsconi, Ioana Avădani, directorul Centrului pentru Jurnalism Independent şi traducătoarea romanului şi Denisa Comănescu, director general al Editurii Humanitas Fiction.

Despre carte:

Constelația fenomenelor vitale debutează într-un sat acoperit de zăpadă unde Havaa, o fetiță de opt ani, privește din pădure cum soldații ruși, veniți în miez de noapte, îi răpesc tatăl, acuzat de a fi complotat cu rebelii ceceni. Nu departe de ea, vecinul lor de o viață, Ahmed, e martor al scenei. În momentul în care soldații dau foc casei, acesta se teme de ce e mai rău, dar când o găsește pe Havaa ascunsă în pădure, alături de o ciudată valiză albastră, decide să îi găsească adăpost în singurul loc care îi trece prin minte: un spital abandonat unde – se spune – încă lucrează o doctoriță strălucită, dar cam dusă. Pentru Sonja, talentată și stăpână pe sine, sosirea celor doi este o nedorită povară, pe lângă lungul șir de refugiați și rebeli răniți pe care îi tratează, în timp ce așteaptă cu disperare întoarcerea surorii sale dispărute. De-a lungul a cinci zile dramatice, viața ei se va schimba, o tapiserie de compasiune, trădare și iertare țesând laolaltă trecutul acestor trei ciudați tovarăși de drum și pecetluindu-le soarta. O poveste despre puterea de a transcende a iubirii pe timp de război, Constelația fenomenelor vitale este o operă literară de o infinită umanitate, compasiune profundă și o semnificație mereu actuală.

Fragment în avanpremieră:

Cam pe când începuse să scrie cartea care avea să-i ocupe toată viaţa, Hassan a pornit şi un alt proiect de natură istorică, ceva mai mic. A început să adune pe fişe toate amintirile prietenilor, vecinilor şi ale cunoştinţelor, oricât de îndepărtate, despre familia lui, şi prindea fişele acelea în pioneze, pe peretele camerei care fusese a surorii lui. Toate erau mărunte şi obişnuite – râsul cu sughiţuri al soră-sii, tatăl care voia ca rest doar monedele cele mai mărunte, ca să-i zăngăne şi lui buzunarele, ca la bogaţi –, dar când le citea, singur în casa pe care o împărţiseră cândva cu toţii, acestea amintiri banale reveneau cu o forţă de necrezut. După ce a umplut un perete întreg, de la podea până la tavan, a început să populeze camera cu artefacte amintind de Mirza, ca şi cum şi ea s-ar fi topit în trecutul care îi luase familia. A urmărit-o. Când, în bazar, ea cumpărase un ghem de lână de un roşu-rubiniu, a cumpărat ghemul portocaliu de alături; când ea a purtat un cardigan cenuşiu, cu nasturi argintii, a găsit acelaşi cardigan cu nasturi alămii. În timp ce botanistul cu piciorul strâmb colecţiona flori, el o colecţiona pe nevastă-sa. Camera tapetată cu fişe fu curând plină de eşarfe pe care ea nu avea să le poarte nicicând, ţigări pe care nu avea să le fumeze nicicând, şi serile se prăbuşea în fotoliul cu dungi albastre, atât de asemănător celui cu dungi bleumarin din sufrageria ei, şi citea, sorbind dintr-o ceaşcă cu un centimetru mai mică decât a ei, şi pentru o clipă, dacă avea noroc, uita şi ea ar fi fost chiar acolo, doar că nu o putea vedea, umplând samovarul sau poate tricotând nişte mănuşi portocalii, iar această fericire a devenit curând adevăratul artefact din camera aceea.

Aşa a trecut vremea. Se scurseră şapte ani până când avea să vor­bească din nou cu Mirza cea adevărată, într-o după-amiază de toamnă la fel de banală ca toate celelalte după-amiezi ale acelei toamne, când sunetul claxonului unui autobuz din Volceansk a spart liniştea. Tocmai părăsise biblioteca în căutare febrilă de chibrituri când a auzit acea explozie de sunet. S-a întors şi, dacă l-ar fi văzut acolo, chiar în faţa ochilor lui, pe Profet, surpriza nu i-ar fi fost mai mare. Purta puloverul cel gri, nasturii argintii chiar arătau mai bine decât cei din alamă. Capetele unduitoare ale unui fular roşu îi cădeau pe umeri. Autobuzul frânase la mai puţin de un metru de ea; dacă s-ar fi aplecat, ar fi putut să-şi înnegrească buzele pe bucata aceea de asfalt crăpat. Ochii li s-au întâlnit. Ea roşi; nu de surpriză sau uimire, ci de ruşinea de a fi fost prinsă asupra faptului.

A invitat-o la bufetul universităţii. Au ciugulit stângaci dintr-o farfurie cu prăjituri şi ea s-a străduit să îl convingă că venise la oraş pentru că avea programare la dentist, iar el a asigurat-o că o crede. Dar sfiiciunea ei s-a topit la fel de iute ca zahărul în cea de-a doua ceaşcă de ceai pe care au băut-o. Unghiile ei scurte, bine pilite, au ţâşnit peste tacâmuri. Au stat de vorbă două ceasuri şi, când privirile dezaprobatoare ale bufetierei au început să să devină prea îndelungi, Mirza a cerut un tur al bibliotecii. A mers grăbit de la un raft la altul, cu ochii larg deschişi de uimire şi doar mai târziu, când Hassan a împrumutat pentru ea vreo zece cărţi, a aflat că era prima oară când intrase într-o bibliotecă. Le-a dus la biroul lui care nu a avut, îşi putuse da seama, acelaşi efect asupra ei. Era, la propriu, magazia de mături. Măturile dispăruseră – le aruncase el când îi fusese repartizat biroul –, dar camera era doar atât de mare cât să adăpostească cel mai îngust birou din universitate, iar acela fusese atât de înghesuit, că nici un petic de hârtie igienică nu s-ar fi mai putut strecura între mobilă şi perete. Zilele ei erau pustii, îi măr­turisi; ar putea veni la universitate câteva zile pe săptămână, să citească la el în birou? Mirza aceasta era cu totul diferită de tâ­năra care sfărâmase nasul de ghips al lui Stalin cu tocul bocancului. Poate că şi el se schimbase; dar tot o iubea.

De două ori pe săptămână se întâlneau la colţ, atenţi la autobuzele care veneau. A văzut-o în puloverul gri cu nasturi argintii, în cel albastru cu nasturi din imitaţie de fildeş, în cel verde fără nasturi. Îşi treceau o ţigară de la unul la altul şi, când simţea umezeala buzelor ei pe filtru, lumea devenea mare şi frumoasă. În biroul lui nu încăpea decât un scaun, aşa că ea a stat acolo şi şi-a citit cărţile în timp ce el a lucrat în bibliotecă. Într-o după-amiază s-a întors cu jumătate de oră mai devreme şi a găsit-o aplecată asupra unui vraf uriaş de file scrise la maşină. După grosimea teancului, şi-a putut da seama că citise deja două treimi din manuscrisul lui. Chiar şi o adiere l-ar fi putut frânge.

— E minunat, a spus ea, ridicându-se în picioare, ca şi cum ar fi fost uimită că el era capabil de asemenea minunăţie. Privirea lui plecată se oprise la gleznele ei. Erau nişte glezne foarte frumoase. Ea i-a lăudat cartea, iar el a îmbrăţişat-o mai degrabă din recunoştinţă decât din poftă carnală, dar ea nu i-a dat drumul. Nici el nu a plecat. L-a sărutat pe obraz, pe lobul urechii. De luni de zile îşi tot trecuseră degetele pe tivul afecţiunii care îi lega, fără ca vreodată să pipăie materialul. Circumferinţa lumii s-a strâns astfel încât braţele li s-au înlănţuit. S-a aşezat pe birou, între coloanele de file citite şi necitite, şi l-a tras spre ea de degetele arătătoare.

Totul a durat nouăzeci de secunde. A condus-o apoi la staţia de maxi taxi, când s-a suit în maşină, s-a suit după ea. S-a aşezat lângă ea şi şi-a lipit piciorul de al ei şi au mers aşa în tăcere, doi străini şi un secret pe care îl ţineau, ca pe o foaie de hârtie, între genunchii lipiţi. L-a urmat în spatele casei lui şi s-a oprit în prag, tremurând şi roşie toată, iar el a prins-o. Ea era casa lui. Singura bucată de pământ care îi dădea rădăcini. A condus-o spre camera tapetată cu fişe şi nu a fost nevoie să-i explice nimic. Ea a văzut ghemul şi a înţeles.