Ante Ciliga – Zece ani în Uniunea Sovietică (III)

Primele părţi ale articolului aici şi aici.

Devine contabil la Banca de Industrie, o secţiune a Băncii Centrale unde observă mecansimul financiar sovietic din interior, maşinaţiunile făcute pentru a realiza planul 100% fără a falsifica contabilitatea,  o adevărată echilibristică financiară. „Cel mai rău, după părerea mea, este că prin intermediul sclaviei şi opresiunii se pot realiza mari progrese economice şi tehnologice care garantează independenţa naţională şi creşterea importanţei internaţionale a ţării care le practică. Faptul că sclavia poate astăzi să fie baza unei enorme forţe sociale, a unui progres economic considerabil, a unei mari forţe de expansiune  constituie unul din elementele cele mai tragice ale vieţii contemporane. Fiecare face tot posibilul să acopere vocea vecinului, că e liber sau că e socialist sau democrat din moment ce se înfundă în noroi până la gât scufundându-se în sclavie.”[1]

O altă practică perversa prin care se spolia clasa muncitoare, aflată totuşi la putere (chipurile)  erau împrumuturile de stat. Ciliga descrie cu minuţiozitate diabolicul mecansim. Rezumăm. Într-o frumoasă zi de primăvară, presa sovietică debordează de titluri care acopera fapte zguduitoare: reuniuni ale muncitorilor din diverse fabrici reclama Statului emiterea unui nou imprumut de stat „în interesul consolidării construcţiei socialiste.” Câteva zile mai tarziu, Comitetul Central şi Consiliul Comisarilor Poporului aprobă această cerere, venind în întâmpinarea dorinţelor muncitorilor. Zis şi făcut, împrumutul intern de 4-5 miliarde de ruble, o sumă uriaşă, este oferit clasei muncitoare care varsă în mod voluntar suma, contravaloarea a trei saptamani de muncă, suma fiind acoperită în trei zile! O parodie tipică regimului comunist.

Înainte de a fi îmbarcat într-un camion al GPU pentru a fi mutat din oraşul Krasnoiarsk în oraşelul Eniseisk pe Enisei, marele fluviu siberian, Ciliga şi-a tăiat venele pentru a protesta faţă de acest transfer „Trebuia să mor pentru ca părinţii mei, prietenii mei din străinătate, muncitorii din toate ţările să ştie prin exemplu meu ceea ce era în realitate Rusia sovietică. Aceasta ar fi fost cea mai bună mărturie pe care aş fi putut-o oferi.”[2] După ce s-a refăcut fizic, nu a scăpat şi a fost transfera în orăşelul de pe Enisei şi încă a avut nororc căci cei mai mulţi dintre deportaţi erau trimis cu vapoarele, pe fluviu, tocmai la vărsarea lui în Oceanul Artic, la 1000 kilometri de Krasnoiarsk. Însă pentru cineva originar din zona Mării Adriatice chiar şi clima şi, mai ales, iarna din Eniseisk (care nu e situat la Cercul Polar!) au fost foarte greu de suportat.

Timp de două săptămâni temperaturile au fluctuat între -45 şi -56 grade Celsius! „Iarna la Eniseisk a fost teribilă. Cerul plumburiu, fără urmă de lumină mă sufoca. Frigul intens al iernii care durează şapte luni m-a făcut să-mi piară orice chef de viaţă. Am observat primele semne de scorbut. Nordul mă ucidea.” „Simţeam dureri de cap şi aveam impresia că organsimul se opreşte din funcţionare. Te simţeai plonjând în vid. Străzile erau pustii, inerte, în afara unui rătăcit care se grăbea. Nici o voce umană, nici o rază de soare. Şi nici măcar nu era vorba de noaptea polară”. Drumul până la locul de exil fusese făcut doar cu câteva ierni mai devreme de sute de mii de ţărani şi alţi deţinuţi care, în imensa lor majoritatea au murit pe drum. „În timpul primului plan cincinal, într-o toamnă, au fost aduşi 120.000 de ţărani deportaţi, instalaţi pe malurile unui afluent al fluviului Enisei. Până în primăvară muriseră 80.000.” De altfel ceea ce descrie Nicholas Werth în „ Insula canibalilor. 1933, o deportare-abandon în Siberia” [3]dovedeşte dramatismul şi autenticitatea evenimentelor care nu mai pot fi puse sub semnul intrebarii. Ciliga a fost de altfel la câteva sute de kilometri de zona Narim, unde au avut loc teribilele scene de canibalism descrise de istoricul francez. După mai multe proteste şi memorii trimise atât Ambasadei Italiei (fasciste!) la Moscova dar şi GPU, şi lui Kalinin, teoretic, şeful statului sovietic este expulzat din URSS nu înainte de a se încerca implicarea lui într-o piesa regizată de GPU în vederea implicării exilaţilor troţkişti in Procesele de la Moscova.

Înainte sa fie eliberat, colegii de suferinţă îl imploră „atunci când veţi fi în Europa, spuneţi adevărul şi povestiţi tot ceea ce stiţi despre viaţa poporului. Nu minţiţi precum o fac scriitorii care vin aici şi care după ce au văzut ceea ce întâmplă nu scriu decât elogii.”[4] Greu de găsit o radiografie atât de completă a vieţii sovietice, a autenticei vieţi sovietice care sa atingă aproape toate palierele societăţii sovietice din anii 30 decât cea scrisa de Ante Ciliga.

Cele două cărţi dedicate URSS aveau să rămână cele mai importante din cariera de scriitor a lui Ciliga, a cărui existenţă nu s-a încheiat abrupt după revenirea din URSS, ci a continuat cu o a doua odisee. Într-o primă fază, Ciliga s-a stabilit la Paris de unde a colaborat cu diverse publicaţii din Europa (Messager socialiste, Nova Evropa din Zagreb, Revolution proletarienne). După lunga experienţă sovietică un fapt este cert: naţionalismul croat revine la suprafaţă, dominându-i concepţiile şi parcursul politic şi intelectual până la moarte. În vara anului 1937 s-a încumetat să revină să-şi vadă familia în peninsula Istria, fiind atent supravegheat de autorităţile italiene care totuşi, oricât de fasciste ar fi fost, i-au înnoit paşaportul italian, ceea ce i-a adus acuzaţii din partea prietenilor săi comunişti că ar fi fost agent al lui Mussolini. S-a întors la Paris unde a continuat să scrie. În august 1941, dupa prăbuşirea Regatului Iugolsav, care bănuim că nu l-a îndureta foarte mult, s-a întors în Croaţia ustaşă a lui Ante Pavelic (unul din cele mai represive regimuri de extremă dreapta apărute pe ruinele vechii Europe,[5] susţinut de Germania nazistă).  Propaganda titoistă l-a denunţat drept agent al lui Pavelic ceea ce s-a dovedit eronat căci la sfârşitul lui iunie 1942 Ciliga a fost arestat de ustaşii croaţi, ba mai mult, intrenat până în ianuarie 1943 în celebrul lagăr de la Jasenovac, fiind condamnat la moarte!

După înfrângerea germanilor de la Stalingrad, vântul schimbării a ajuns nu numai în România lui Antonescu dar si la Zagreb, astfel încât Ciliga, perceput acum anglofil, a fost eliberat, fiind numit şeful secţiunii de jurnalism a Ministerului Afacerilor Externe de la Zagreb. Cert este că a scris în organul semi-oficial al autorităţilor croate Hrvatski narod (Poporul croat). În ajunul prăbuşirii întregii ordini germane de care regimul ustaşilor depindea în mod automat, Ciliga a reuşit să plece în Austria unde a beneficiat de sprijinul unui şef al Gestapo, Konrad Klaser, vechi comunist trecut la NSDAP, agent al lui Tito, care credea despre Ciliga că este la fel precum el, agent dublu (cel puţin). Inspirată măsură în condiţiile în care partizanii titoisti au masacrat aproximativ 50.000 de ustaşi croaţi (dar şi sloveni, bosniaci etc.) si alţi asociati ai regimului în pădurile de lângă Bleiburg,un orăşel austraic aflat la graniţa cu Slovenia[6] sub privirile îngăduitoare ale britanicilor. Sfârşitul războiului l-a surprins pe Ciliga în Elveţia de unde a plecat din nou către Paris. Restul vieţii şi l-a petrecut susţinând mişcarea naţionalistă croată, scriind împotriva conaţionalului (măcar pe jumătate!) său comunist, Tito.

A avut bucuria să moară la Zagreb, în noul stat croat independent (cel al ustaşilor fiind doar unul de faţadă), la 21 octombrie 1992. Dacă ar mai fi trăit şase ani ar fi ajuns la incredibila vasrta de 100 de ani!! Ante Ciliga prin întregul său traseu geo-politic rămâne unul din personajele emblematice ale secolului XX.