2020 s-a încheiat, în sfârșit. Poate cel mai greu și dureros an din viața mea, de până acum. Am pierdut multe – am pierdut libertatea de mișcare, am pierdut un concert frumos la Paris, am pierdut posibilitatea de a-mi vedea mai des prietenii și rudele, am pierdut o persoană dragă (bunicul), am pierdut parcă și busola ajutătoare în lumea asta rea și câinoasă. Am câștigat, însă, cel puțin la fel de multe și importante lucruri – timp cu mine însumi, ca să-mi dreg gândurile încâlcite, timp cu persoana de lângă mine, ca să pot înțelege și acționa mai bine, timp pe care mi l-am dedicat pasiunilor și meseriei mele de bază (aceea de privitor și comentator avizat al cărților, filmelor, spectacolelor și muzicii).
Am câștigat, de fapt, Timp. Poate suna ciudat, dar parcă am și întinerit în perioada asta, căci Timpul mi-a fost redat. Și o parte din el l-am dat și eu mai departe artei și artiștilor ei, urmărind cât se poate de mult teatru online (căci aceasta a fost singura modalitate de legătură cu lumea mirifică a scenei). Da, sigur că nu este aceeași experiență ca aceea „pe viu”, atunci când ești așezat pe scaunul tău în sală, alături de toți ceilalți spectatori și respirați la unison energia unică venită de pe scândura scenei. Dar, totuși, au existat câteva spectacole care m-au făcut să simt o vibrație specială chiar și acasă, stând în fotoliul meu de gaming. Iată 5 dintre vârfurile spectaculare personale din 2020, anul cumplit al pierderilor generale, anul minunat al regăsirilor intime.
1. Poezia visului, producție Unteatru
Regie și coregrafie: Miriam Răducanu, un one-man show cu Lari Giorgescu, scenografia: Vladimir Turturica; spectacolul poate fi văzut pe platforma digitală cinematic.unteatru.ro
„Să mori, să dormi? Să dormi, dar cine știe? Poate să visezi?” Așa se poate rezuma în câteva cuvinte celebre spectacolul plin de candoare și grație pe care Miriam Răducanu l-a gândit pentru mica, dar via scenă a teatrului Unteatru din București și căruia Lari Giorgescu (unul dintre actorii cei mai interesanți și versatili din tânăra generație) i-a dat viață prin glas, gesturi și mișcare scenică curgătoare, în decorul foarte simplu, dar extrem de sugestiv creat de Vladimir Turturica. Acest one-man show unic în peisajul teatral românesc contemporan își hrănește rădăcinile artistice din poezia la fel de unică a lui Emil Botta, un actor emblematic al Generației de Aur, care a ars și s-a mistuit prea repede la flacăra combinată a artei teatrale și a versurilor sale atât de delicate. Iar spectacolul produs de Unteatru exact așa arată – ca un foc care începe de la o mică bucățică de jar aprins, crește într-o vâlvătaie orbitoare și, rapid, în doar 50 de minute, se stinge cu discreție, lăsându-ți un gust dulce-amărui de viață și de moarte.
Visele despre care vorbește Botta în poeziile sale sunt născute dintr-o visceralitate elegantă și coerentă a unei coregrafii parcă provenită din genunea lumii. Actorul-dansator-poet apare dormind și mișcându-se în visul care nu se știe exact dacă este de bun augur sau coșmar și ne prinde pe noi, privitorii, într-un dans al cuvintelor și al corpului care ne trage în frumoasa, misterioasa și primejdioasa lume din spatele pleoapelor închise. Senzația cu care rămâi după ce îl asculți pe Lari rostind cu patos, dar naturalețe, versurile paradiziace și, totodată, abisale ale lui Emil Botta, este că nu avem scăpare din cercul din ce în ce mai strâns al propriei noastre existențe și că, poate, singura eliberare este în visul somnului sau chiar în cel al morții.
2. Rinocerii de Eugène Ionesco, producție a Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Timișoara
Regie: Gábor Tompa, distribuție: Romeo Ioan, Ion Rizea, Ioana Iacob, Cristian Szekeres, Irene Flamann Catalina, Ana-Maria Pandele Andone, Matei Chioariu și alții; decoruri: Helmut Stürmer, costume: Carmencita Brojboiu, muzica: Vasile Șirli, coregrafia: Florin Fieroiu, măști: Ilona Varga; spectacol prezentat în cadrul Festivalului Internațional „Interferențe”, organizat de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, în acest an într-o ediție exclusiv online
Nu cred că este cineva care ar putea să conteste valoarea absolută a dramaturgiei lui Ionesco, acest reprezentant prin excelență al absurdului logic al lumii înconjurătoare. Toate piesele sale sondează psihicul uman din societatea modernă și contemporană la un nivel năucitor, scoțând la iveală inutilitatea fobiilor, a ideilor fixe, a maniilor, precum și ridicolul cotidian. Bineînțeles, Rinocerii face clar parte din acest micro-univers atât de special și de bine conturat de dramaturgul francez de origine română. Iar spectacolul interesat prezentat de trupa Teatrului „Mihai Eminescu” din Timișoara nu face decât să confirme dorința și credințele artistice ale autorului. Excelentul regizor Gábor Tompa, director al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, aduce o viziune proaspătă, dar totuși păstrându-se în normele oarecum clasice de montare a acestui bine-cunoscut text ionescian. Atmosfera pe care acesta o imaginează cu ajutorul decorurilor apăsătoare ale lui Helmut Stürmer, însoțite de costumele închise și greoaie imaginate de Carmencita Brojboiu, toate înglobate într-un light design amenințător, în care culorile reci se află în prim-plan, transpune spectatorul într-o lume stranie, parcă întoarsă cu susul în jos, unde haosul și fracturarea imaginilor, a gândurilor, a vorbelor se află la ele acasă.
Universul sonor al spectacolului este, de asemenea, unul aparte, căci rinocerii din titlu sunt reprezentați prin sunete ce amintesc de marile cutremure. În plus, întregul spectacol este gândit din punct de vedere muzical, în sensul că sufleorul devine dirijor (într-o interpretare foarte amuzantă și asumată, totodată, a Judithei Reinhardt, regizor tehnic, sufleor ea însăși și om frumos al teatrului), subliniind intervenția unui deus ex-machina care construiește sau demolează printr-un singur gest ordinea lumii absurde. Distribuția este una cu adevărat valoroasă, din care se desprind 2 figuri principale – Romeo Ioan (în rolul complex al lui Bérenger, pe care îl modelează ca dintr-o bucată de lut ce crește, se transformă și încearcă să rămână de neatins în iureșul năvalnic al lumii rinocerizate) și Ion Rizea (unul din actorii mei români preferați, dând viață cu umor, dar și cu asumare completă, nervosului „rinocer” Jean – unul dintre personajele recurente din opera lui Ionesco – bărbatul care nu dorește să lupte contra acaparării persoanei sale de către simptomele „bolii” de personalitate). Un spectacol deosebit, pe care iubitorii de teatru l-au putut urmări grație generozității Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, prin organizarea în condiții excelente online a Festivalului Internațional „Interferențe”.
3. Profu’ de religie, de Mihaela Michailov, producție a Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova
Regie: Bobi Pricop, distribuție: Marian Politic, Romanița Ionescu, Raluca Păun, Cătălin Vieru, Dragoș Măceșanu; scenografia: Bobi Pricop, muzica: Bobi Pricop; spectacol prezentat în cadrul ediției online 2020 a Festivalului Național de Teatru (FNT)
Mi-e greu să fiu complet obiectiv când vine vorba de persoane pe care le cunosc, cu care lucrat și colaborat. De aceea, și când discut despre un spectacol al cărui text este semnat de Mihaela Michailov nu am cum să nu mă simt implicat sufletește direct, cu atât mai mult cu cât o consider una dintre cele mai faine, prezente și logice autoare de teatru documentar, social și politic din România (dacă nu cumva chiar cea mai bună!!!). Și când talentul său vine în contact cu viziunea specială, deosebită pe care Bobi Pricop a adus-o și o aduce în teatrul românesc actual, nu are cum să rezulte decât un spectacol cu adevărat de pus la rana pricinuită de atâtea inegalități sociale și personale, mai ales când vorbim de lumea educației (sau, mai degrabă, a lipsei de educație) din România. Căci textele Mihaelei Michailov se axează, în principal, pe problemele apărute în ultimii ani în sistemul de învățământ autohton.
Spectacolul Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova pe textul piesei Profu’ de religie prezintă aspecte diferite ale trecerii prin școală a copiilor din țara noastră. Evident, totul este îmbrăcat într-o nuanțată haină ironică, în care umorul fin, dar dureros, obligă privitorul la mijirea unui zâmbet amar în colțul gurii. Cei cinci actori reușesc o adevărată performanță actoricească prin interpretarea consecutivă a mai multor personaje, subliniind asemănările și deosebirile dintre diversele tipologii umane întâlnite pe holurile și în cancelariile instituțiilor de învățământ general din România. Actorii sunt, rând pe rând, elevi, profesori și părinți implicați într-un mini-scandal cu tente sexuale și discriminatorii dintr-o școală gimnazială, totul degenerând într-o dramă colectivă în care spectatorul se simte prins și pe care, adeseori, o cunoaște foarte bine. Bobi Pricop plasează acțiunea într-un spațiu scenografic simplu, dar grăitor, o sală de clasă pe care publicul o intuiește din prezența unei table (ce servește și drept ecran explicativ pentru alternanța scenelor) și a unor bănci.
Întregul spectacol se desfășoară undeva la limita dintre realitate și ficțiune, autoarea și regizorul amintind mereu privitorilor că ne aflăm la teatru, dar subliniind totodată impactul pe care acțiunea din fața noastră ar trebui să o aibă asupra acțiunilor (sau mai degrabă a încremenirii într-o lipsă de acțiune) ale noastre. O reprezentație tulburătoare care te lasă cu un gust amar legat de societatea românească actuală și pus la dispoziția tuturor de ediția online 2020 a FNT-ului.
4. păi…despre ce vorbim noi aici, domnule, de Cătălin Ștefănescu, producție a Teatrului ACT
Regie: Alexandru Dabija, cu: Marcel Iureș și George Mihăiță; spectacol prezentat în cadrul ediției online 2020 a Festivalului Național de Teatru (FNT)
Iată, dragi cititori, un spectacol pe care mi l-am dorit cu ardoare încă de când i-a fost anunțată apariția în tabloul teatral bucureștean și pe care, din păcate, l-am ratat de fiecare dată. Cu toate acestea, ediția din 2020 a Festivalului Național de Teatru mi-a oferit șansa de a-l vedea și aplauda din confortul propriei case (la modul cel mai serios, m-am trezit aplaudând la final, de pe scaunul sufrageriei). Așa cum ne-a obișnuit deja, tandemul creator format din Teatrul ACT-Marcel Iureș-regizorul Alexandru Dabija-dramaturgul Cătălin Ștefănescu ne oferă un nou regal scenic, la care se adaugă de această dată și directorul Teatrului de Comedie, George Mihăiță. Așadar, un text de excepție, semnat de realizatorul emisiunii Garantat 100%, inspirat de unul din marile romane românești (Moromeții, de Marin Preda), pus în scenă de un fost director de teatru (Alexandru Dabija a fost conducătorul Odeonului în urmă cu 30 de ani) și avându-i ca protagoniști pe doi actuali directori de teatre și doi dintre cei mai buni și iubiți actori ai României. O combinație care asigură succesul de public garantat.
Dacă George Mihăiță fusese distribuit deja în filmul lui Stere Gulea, Moromeții 2, Marcel Iureș se află la prima întâlnire artistică cu universul țărănesc al lui Preda. Și trebuie să spun că face o treabă minunată, metamorfozându-se uimitor și devenind de nerecunoscut în rolul lui Ilie Moromete, căruia îi dăruiește noi valențe și profunzimi prin vocea-i inconfundabilă, prin pauzele și privirile pline de filosofia simplă a eternului țăran român. Alături de el, partenerul de scenă construiește cu migală, cu atenție la detalii și cu un umor debordant poate cel mai colorat personaj din romanul lui Marin Preda, Cocoșilă. Astfel, datorită celor doi actori și a viziunii unite dintre dramaturg și regizor, spectatorul are nesperata bucurie de a asista la un recital artistic complet și complex, privind la incredibilul dialog dintre Ilie Moromete și Cocoșilă, care dezbat și de dincolo de mormânt, dintr-un purgatoriu românesc autentic, aceleași și mereu valabilele probleme politice, sociale, economice ale românului simplu.
Piesa lui Cătălin Ștefănescu nu doar că împrumută din atmosfera aceea unică a satului teleormănean, dar aduce propriul aport de farmec național și naționalist. Ne aflăm, așadar, în fața unui strălucit exemplu de dramaturgie contemporană românească și a unui mare spectacol ce va rămâne cu siguranță în galeria istorică a teatrului românesc.
5. La ordin, Führer!, de Brigitte Schwaiger, producție a Teatrului Evreiesc de Stat
Regie: Mihai Măniuțiu, cu: Maia Morgenstern și Alexandra Duşa, Bianca Bor, Teodora Budescu, Eva Danciu, Mariana Gavriciuc, Ana-Maria Iorga, Teodora Tudose, Marina Flueraşu, Aura Goia, Adela Mihai, Elisabeta Râmboi, Delia Riciu, Cristina Simion, Ana-Maria Pop, Claudia Ene, Selina Colceru, Ada Dumitru, Eliza Păuna, Nicoleta Marica, Cristina Negucioiu, Cristina Ioniță; scenografia: Adrian Damian, costumele: Adrian Damian, coregrafia: Andreea Gavriliu, lighting design: Cristian Șimon, ilustrația muzicală: Șerban Ursachi; spectacol prezentat în cadrul ediției online 2020 a Festivalului Național de Teatru (FNT)
Am ajuns și la ultimul, dar nu cel din urmă, vârf al vieții teatrale online din 2020, acest an pandemic care ne-a pus pe pauză pe noi înșine în raport cu ceilalți. Și cum puteam încheia altfel decât cu menționarea unui alt spectacol care m-a tulburat de fiecare dată când l-am văzut și pe care-l voi păstra lipit de suflet și minte până voi închide ochii?! Este vorba, desigur, de una din bijuteriile lui Mihai Măniuțiu, pe care a realizat-o prima oară la Teatrul „Aureliu Manea” din Turda și care a fost, mai apoi, transferat și reconstruit pe scena Teatrului Evreiesc de Stat din București, La ordin, Führer!.
De la prima vizionare, am fost pătruns de dramatismul și de importanța acestui text și de cea a spectacolului în contextul secolului al XXI-lea. Poate părea că discuțiile acestea îndelungi despre totalitarism, nazism, comunism, Holocaust și victimele sistemelor criminale nu mai interesează pe nimeni. Greșit! Ele trebuie să existe, pentru a ajuta la păstrarea vie a memoriei evenimentelor atroce prin care a trecut omenirea. Nu avem voie să uităm niciodată că a existat un Hitler, un Stalin, că milioane, zeci de milioane de oameni au murit într-un Holocaust, în gulagurile bolșevice, în așa-numitele centre de reeducare comuniste. Nu avem voie să ignorăm istoria, căci riscăm să o repetăm într-un mod catastrofal. Spre ajutorul memoriei colective stă și spectacolul a cărei protagonistă este Maia Morgenstern aflată într-o formă de zile mari. Cu toate că timpul trece peste noi toți, artista și-a păstrat tinerețea și prospețimea scenice, cu care demonstrează încă o dată că este una dintre marile interprete ale teatrului românesc. Aș putea chiar să spun că personajul de față, Führerin, se apropie de mai vechea ei creație din Astă-seară: Lola Blau, pe care am urmărit-o mereu cu sufletul la gură.
Totuși, spectacolul lui Mihai Măniuțiu umblă mai adânc în desaga cu resurse actoricești ale Maiei Morgenstern și scoate la lumină o candoare combinată cu forța ei de netăgăduit, cele două îmbinându-se în mod armonios pentru a reda publicului teama pe care personajul o manifestă față de lipsa de iubire, de empatie, de recunoaștere care au înconjurat-o pe parcursul copilăriei și care au făcut-o să adere în mod complet și inconștient la doctrina nazistă.
De altfel, construcția textului Brigittei Schwaiger se bazează pe un soi de psihologie inversă, care vrea să scoată în evidență crima umanitară numită nazism prin cuvintele, ideile și convingerile de nestrămutat ale unei partizane a acestui sistem politic. Actrița reușește să pună în mișcare acest mecanism psihologic, ajutată fiind de prezența vie și plină de energie a tinerelor fete care umplu scena prin mișcările când fracturate, când unduite pe care le-a gândit Andree Gavriliu. Alături de Măniuțiu și coregrafa care nu se află la prima întâlnire cu regizorul, este și Adrian Damian, scenograful care are mereu o viziune foarte inovatoare a spațiului scenic și care îmbracă aici atmosfera într-un decor rece, geometric, subliniind obtuzitatea și disciplina exagerată din lagărele de exterminare. În concluzie, La ordin, Führer! stă, pentru mine, alături de Faust-ul lui Purcărete și de Sonetele lui Robert Wilson, căci a rămas întipărit pe retina sufletului pentru totdeauna, asemeni celorlalte două spectacole unice!
(Surse foto: www.cooperativaurbana.ro, http://www.huntheater.ro/, https://fnt.ro/, www.icr.ro, https://teatrul-evreiesc.com.ro/)
