5 cărți de purtat la piept în luna martie

În mai puțin de două săptămâni se va împlini un an de când s-a declarat prima „stare de urgență” pe teritoriul României. Un an care a trecut pe lângă noi, prin noi și în ciuda noastră, care s-a încăpățânat să se scurgă infailibil și să ne marcheze cu sau fără voie. A revenit primăvara, așa capricioasă și stranie cum o știam din ultimul deceniu. Au revenit mărțișoarele (controversate, prilej de discordie online și offline, instrumente în jocuri de putere în loc de simboluri ale iubirii și purității), și fiindcă trăim o perioadă atipică, și recomandările mele de carte sunt la fel.

Am alcătuit o listă căreia refuz să-i zic „top”, pentru că aș compara coșari cu buburuze și mi-ar fi imposibil să aleg care dintre cărți s-ar cuveni să fie prinsă în piepturile celor care citesc înaintea celorlalte; o listă de coperți în alb și roșu, nuanțele primăverii, mărțișoarelor și speranței. Vi le ofer în chip de (pre)vestitoare și vă invit să mai adăugăm și altele, împreună.

#1 Nu genul ăla de fată (Lena Dunham)

Editura Publica, colecția Narator, traducere din limba engleză de Mona Mitarcă

Am trișat nițel: coperta nu-i tocmai în alb și roșu, ci mai degrabă în alb și roz. Să-i spunem abatere nevinovată și să o privim cu indulgență. Este o carte pe care am citit-o în urmă cu o lună, pentru o ediție a clubului de carte online publica.files, pe care îl coordonez și moderez. A fost aleasă prin vot de participanții la club și de alți cititori interesați și a iscat multe discuții în contradictoriu, fiindcă subiectele alese de autoare (creatoarea serialului Girls/HBO) nu sunt tocmai cele mai digerabile, iar stilul său este aparte. Mă înclin, de altfel, în fața colegei de breaslă care a știut să regândească și să răsucească vorbele astfel încât traducerea în limba română să curgă și să se parcurgă ușor – nu e deloc simplu, când cultura noastră și referințele la care ne raportăm sunt atât de diferite.

„Am 20 de ani și mă urăsc. Părul, fața, linia convexă a mijlocului meu. Vocea care îmi iese din corp nesigură și tremurătoare și poemele care ies sentimentale, aproape plângăcioase. Felul în care părinții mei, când vorbesc cu mine, folosesc un ton doar cu puțin mai ridicat decât atunci când vorbesc cu sora mea, de parcă aș fi vreun funcționar public care tocmai a cedat nervos și care, dacă îl mai stresezi puțin, ar putea să-i arunce în aer pe ostaticii pe care îi are legați în beci.”

Așa începe cartea puternic autobiografică despre nu genul ăla de fată. Împărțită în capitole dedicate dragostei & sexului, corpului și terapiei, se concentrează pe gânduri, sfaturi, concluzii despre imaginea de sine din toate perspectivele și poate servi drept instrument liniștitor, de acomodare, de regăsire tuturor adolescentelor care caută răspunsuri și le găsesc mai firesc în cărți.

#2 O fată din bucăți (Kathleen Glasgow)

Editura Storia Books, colecția Young Adult, traducere din limba engleză de Alina Marc Ciulacu

Altă carte dezbătută intens la un club online – de data aceasta, Storia Book Quest – a rămas cu mine încă, la fel ca multe altele din colecțiile editurii. Am spus-o și o repet că mi se pare că deciziile de publicare luate de Storia sunt puternic asumate și iau în calcul impactul pe care îl vor avea cărțile asupra cititorilor; mai ales cele din colecțiile Young și Middle Grade mi se par esențiale pentru panoplia oricărui adult care lucrează sau relaționează cu (pre-)adolescenții, nemaivorbind chiar de ei, pe care îi descopăr constant regăsindu-se între aceste pagini.

O fată din bucăți nu face excepție. Nu e o carte ușoară. Nu e un mărțișor vesel și lipsit de griji. Dimpotrivă, aduce în prim-plan subiecte despre care se vorbește rar și anevoie în societate. Protagonista cărții se numește Charlotte și își începe povestea într-un loc cu umbre adânci, un loc care mi-a amintit de Girl, Interrupted (filmul făcut după cartea omonimă a Susannei Kaysen, pe care încă nu am citit-o, însă ar trebui), un loc în care este internată pentru că își provoacă rău fizic, încercând să estompeze emoțiile negative care o copleșesc. Călătoria ei, din momentul în care este forțată să părăsească acel loc, care îi oferea, totuși, siguranță și un soi de confort, îi oferea ascultare, nu este deloc ușoară, dar Charlotte găsește o parte din răspunsurile căutate și își reînnoadă cumva ițele vieții.

„Mă tai pentru că nu fac față. E cât se poate de simplu. Lumea se transformă într-un ocean ale cărui valuri se sparg peste mine, cu un sunet asurzitor, inima mi se îneacă în apă și mă cuprinde o spaimă cât planeta de mare. Am nevoie să mă eliberez, am nevoie să-mi fac rău mai mult decât mi-ar putea face lumea și așa îmi pot găsi alinarea.”

#3 Suflete pereche (John Marrs)

Editura TREI, colecția Fiction Connection, traducere din limba engleză de Mihaela Apetrei

Este posibil să vă fi săturat nițel de cluburile de carte despre care continui să amintesc, însă, pentru mine, participarea sau organizarea lor face parte de mulți ani din viață și greu mi-aș imagina lectura fără discuțiile pe marginea ei. Și Suflete pereche a fost protagonista unui club, însă acesta s-a desfășurat cu doi ani în urmă, dacă bine țin minte, și încă față în față, într-un local simpatic din București – clubul de carte Nordic Noir, organizat de editura TREI. La fel ca toate mărțișoarele-coperți incluse în lista mea, a fost controversată și s-a discutat serios și aprins în jurul temelor sale principale. Un lucru zic: mie mi-a plăcut.

Se recunoaște ușor stilul jurnalistic al autorului, care cu asta s-a ocupat timp de 25 de ani, iar asta a ajutat mult la fluența lecturii. O veste bună pentru cititorii filme-cărți.ro este și că serialul Netflix inspirat din carte se va lansa, în sfârșit, pe apele negre și tumultuoase ale industriei de entertainment – premiera este anunțată pentru 12 martie. Sunt doar câteva zile rămase până atunci, deci vă recomand să puneți mâna pe carte. Atenție, creează dependență și are de toate: genetică, potriveli de ADN, încurcături de voie, de nevoie, poveste emoționantă și multe, multe surprize care m-au luat pe nepregătite. Practic, este un thriller care te face să dai cu sete fiecare pagină și să nu te oprești până nu afli tot.

(Din cartea aceasta pare lipsit de sens să preiau citate, pentru că personajele principale au puncte de vedere aparte și citim povestea din perspectiva câtorva dintre ele. Piesele de puzzle ajung să se îmbine tot mai clar către final, însă nu o dată constatăm că ne-am înșelat în privința potrivirii lor – sau a celei de ADN.)

#4 Parfumul fericirii e mai puternic când plouă (Virginie Grimaldi)

Editura Univers, traducere din limba franceză și note de Alex. Vlad

Iar am trișat: cotorul cărții este turcoaz, o nuanță chiar superbă și una dintre favoritele mele. Coperta, însă, conține elementele de bază (alb și roșu), iar aspectul primăvăratic este de netăgăduit. Ce mai este această carte? Una pe care nu aș fi ales-o, în mod obișnuit. O lectură surprinzătoare pentru mine, care nu mă aplec, de obicei, peste paginile pe care le calific drept „sfaturi de viață” îmbrăcate în proză. Da, veți spune, însă ai recomandat cartea Lenei Dunham – e cu dus și întors, voi răspunde, căci și Lenei am a-i face multe reproșuri, dacă o voi cunoaște vreodată. Cartea lui Grimaldi, însă, m-a surprins plăcut. Mă așteptam la altceva.

 „Dintre cele trei romane ale mele, cel pe care tocmai l-ați citit este, fără îndoială, cel mai personal. A-l scrie a fost pe cât de dureros, pe atât de liniștitor, să vi-l ofer este pe cât de angoasant, pe atât de emoționant. Dar n-am nicio îndoială: aceasta este povestea pe care trebuia să v-o spun.”

Fragmentul acesta din „Mulțumirile” autoarei indică limpede că este vorba despre experiențe proprii. Cel mai probabil, nu i-a fost deloc ușor să le redea, fie și în proză, și sper că pasul acesta dificil i-a fost și terapeutic. Cartea este străbătută de un fir constant de suferință, o sârmă invizibilă care ți se strânge tot mai mult în jurul gâtului și-ți taie respirația. De fapt, povestea divorțului pe care-l trăiește protagonista (autoarea?) nu este piesa centrală, ci mai degrabă un efect secundar, iar adevărata dramă o deslușim abia după jumătatea cărții, când Pauline capătă curajul și încrederea să povestească în scrisorile adresate soțului care vrea să se despartă de ea, motivele care au dus la erodarea relației lor.

#5 Noi (Evgheni Zamiatin)

Editura Polirom, colecția TOP 10+, traducere din limba rusă de Inna Cristea

Era imposibil să nu includ o distopie (firește, discutată la un club de lectură – o ediție a Politicotecii din 2019, la care am dezbătut pe îndelete, într-o bibliotecă bucureșteană, despre statul care impune și supune, despre ștergerea identității și despre polițiile secrete) în această listă de cărțișoare, nu? Mă știți doar, nu refuz niciodată o istorisire post-apocaliptică, sau dintr-un univers paralel, sau o mostră de istorie alternativă.

De altfel, Noi este una dintre cele mai puțin cunoscute cărți reprezentative pentru gen în spațiul nostru cultural – nu știu de ce. A fost scrisă în anii ´20 și interzisă multă vreme în fosta URSS. Are ca protagonist un matematician care lucrează la proiectarea unei nave care ar trebui să poarte Statul Unic, din care face parte, spre alte planete, și trăiește, muncește, iubește (nu în sectorul 4, ci) „la program”. Există însă și „ora personală”, 60 de minute de intimitate la care au dreptul cetățenii, și deci și el, în care pereții locuinței sale se opacizează și el poate fi mai mult decât un indicativ din litere și cifre.

Vă scriam la început că m-aș bucura să mă cadorisiți și voi cu asemenea mărțișoare-ntre coperți; să recomandați în comentarii alte cărți în alb și roșu care v-au plăcut, v-au uluit sau v-au revoltat. Să creăm împreună o listă de lectură și, în loc de Babe, să alegem și să vorbim despre cărți. Dacă îmi acceptați provocarea, deschid discuția și vă doresc lectură fără anxietate și o primăvară cât mai sănătoasă și mai ferită de griji.