Radu Ilarion Munteanu (sau rim, cum il cunosc prietenii) scrie pe blogul sau despre cartea lui Stefan Cazimir ‘Sabia şi imperiul; Militari la cârma statului’ aparuta in colectia ‘Istorie’ a editurii Humanitas : ‘Ce au comun cei 6 subiecţi ale căror nume sunt etalate pe copertă? În liniile cele mai mari, din militari au deveni oameni politici, pentru a ajunge să conducă statul. Dar mai ales au fost personalităţi de mare suprafaţă. Dar să vedem dacă aceste coordonate nu implică şi alte figuri instorice. Prima la care ne gândim e Hitler. Dar faza militară din biografia sa s-a limitat la gradul de caporal. Că după ce a devenit führer şi-a asumat, la un moment dat, funcţia de comandant suprem în timp de război ţine de atribuţiile uzuale ale unui şef de stat. El n-are ce căuta în carte nu pentru că e simbolul absolut al rălui, în fond i s-au dedicat destule anlize pe diferie planuri, ci deoarece nu se încadrează în model. Nu mai vorbm de omologul său în materie de absolut al răului, Stalin, care nici măcar n-a fost militar, iar războiul l-a condus politic, uniforma şi gradul de generalissim fiind conjuncturale. Dar Napoleon? Faza militară a carierei sale a atins un rang superior lui De Gaulle, de pildă, care a fost doar general înainte de armistiţiu. Apoi şi-a asumat creerea Franţei libere, ulterior Franţa combatantă. Pe când generalul Bonaparte câştigase campania din Italia, comandând o armată. Lipsa lui din listă să fie motivată de faptul că a ajuns prim consul prin lovitura de stat de la 18 brumar? Sau de anvergura suprastatală, europeană, a personalităţii – şi a construcţiei sale politice? Mai degrabă. Toţi ceilalţi au luptat pentru ţara lor, toţi au încercat s-o salveze într-un fel sau altul. Şi mai ales toţi 6 au fost oameni ai secoluui XX. Simon Bolivar a devenit militar după implicarea în lupta politică de decolonizare, de nevoie. Cromwell nu şi-a salvat ţara ci a gestionat un război civil. Chiar Alexandru a întemeiat un imperiu, funcţia militară şi cea politică amestecându-se inextricabil. George Washington a devenit şi el militar de conjunctură în războiul de independenţă al unei naţiuni încă neconstituite. Iată, aşadar, că tocmai în analiza cazurilor care nu şi-au găsit locul în lista lui Cazimir găsim argumente care susţin coerenţa acesteia. Coerenţă care frizează chiar rigoarea.’
Despre cartea lui Dan Alexe ‘In punctul lui rebbe G.’ am scris si eu, si continui sa urmaresc recenziile ei care apar mai ales in blogosfera, de exemplu cea semnata de Aryna Creanga la ‘Viata studenteasca’: ‘Simbolistica joacă în prozele lui Dan Alexe un rol important, fiecare detaliu, în scriitura sa, avînd o însemnătate ascunsă, parcă, într-o cameră săpată adînc sub cuvînt. Adevăratul liant al celor 22 de proze nu este, însă, jocul ordonat al cărților de tarot, ci jocul partenerilor unui cuplu. Naratorul este personajul prezent în fiecare text, este cel implicat pînă peste cap în jocurile puterii de seducției, pe care se străduiește, nehotărît, cînd să le domine, cînd să le piardă. Partenerele lui, personaje fascinante prin portretele pe care Dan Alexe le realizează, sînt, totuși, simboluri ale puterii, lumea naratorului părînd că se află într-o continuă mișcare concentrică în jurul femeii. Ele-ți pot capta interesul prin elemente care par să le individualizeze și să le transforme în specii pe cale de dispariție, fiecare deosebindu-se de tot celălalt rest al lumii.’
Ilinca Ilian scrie pe LaPunkt despre romanul lui Radu Pavel Gheo ‘Disco Titanic’ aparut la Polirom: ‘Romanul lui Radu Pavel Gheo are, indubitabil, calitatea de a crea suspansul şi de a-şi răsplăti cititorii pe măsura aşteptărilor pe care le provoacă, tot mai mari de-a lungul naraţiunii. Mizele nu sînt nici ele mărunte: potenţialul agresiv al localismului, cu toată cohorta sa de vanităţi prosteşti, este de o acută actualitate într-o epocă de recrudescenţă a patologiilor identitare. În plus, faptul că războiul, chiar dacă nu e trăit direct, marchează întregi generaţii din regiunile adiacente, infirmînd astfel conceptele tari de frontiere naţionale, merită din plin investiţia într-o naraţiune probatorie. Tangenţial, dintr-o asemenea întreprindere, se decantează un roman al unui oraş – Timişoara – înscris într-o geografie literară profund interconectată regional, realitatea acestei dimensiuni multiculturale devenind obiectul unui metadiscurs menit să distingă clişeele şi ideile de-a gata de ancorarea lor în adevăr.’
Tot de Polirom este publicata si ‘Moartea lui O-Tsuya’ a lui Junichiro Tanizaki despre care scrie Adriana Gionea la Postmodern: ‘Ai fi tentat să consideri Moartea lui O-Tsuya o sursă de inspiraţie pentru scenariile de succes. Include elementele unui film noir şi ale unei poveşti de iubire ce duce la pierzanie, în care un personaj masculin credul face totul pentru femeia ce-i stârneşte dorinţa, îl duce de nas printr-un amestec între şantajul emoţional şi frumuseţea irezistibilă, îl implică în tot felul de afaceri dubioase şi îl târăşte prin marasmul unde mişună interlopii cartierelor pline de stabilimente rău famate. Atracţia cititorului actual pentru acest roman ce seamănă cu thrillerele în care pericolul, erotismul, gelozia, femeia fatală şi actele tenebroase alcătuiesc un amestec inspititor şi exploziv poate fi explicată prin exotismul ademenitor al Japoniei de altădată, revărsat în scene tensionate, dar care au eleganţa estetică a stampelor din perioada Edo, în care Yoshiwara era un paradis al farmecelor feminine.’
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Putinofobia. Rusia contemporană și angoasele Occidentului”, de Giulietto Chiesa
