– Ai putea începe prin a ne prezenta cronologia sezonului șase și evenimentele semnificative pe care le-a acoperit?
Sezonul șase începe de unde ne-am oprit în sezonul cinci, vara lui 1997. Ajunge până în 2005, când Charles și Camilla se căsătoresc. Sezoanele anterioare au fost pline de povești individuale, dar acesta urmărește cu adevărat ultimele luni ale Dianei și valul de durere care vine după el, cum a schimbat viața tuturor din familia regală și acțiunile lor și se încheie cu momentul de bucurie în care lui Charles i s-a permis în sfârșit să se căsătorească cu dragostea vieții sale.
– Care este rolul tău? Cum examinezi ceea ce se presupune că este inscrutabil?
Conduc o echipă de cinci cercetători. Am avut și un al șaselea consultant anul acesta și ultimul. Este egipteancă și ne ajută să creăm episoadele Al-Fayed în special. Cercetăm nu doar principalele evenimente din viața familiei regale din anii 1997 până în 2005, dar ne uităm și la elementele geopolitice, precum Tony Blair și 10 Downing Street, cele două sfere de putere. Încercăm, de asemenea, să găsim povești profunde ale personajelor, iar anul acesta o mare parte a fost în jurul modului în care cei doi băieți supraviețuiesc vieții în această instituție fără ca mama lor să îi ajute și să-i ghideze. Am cercetat impactul morții Dianei asupra lumii, despre care știm din experiența ei că a avut un impact destul de mare. Am cercetat modul în care moartea ei a afectat familia regală și cum a schimbat relația dintre 10 Downing Street și Palatul Buckingham. Cercetăm, de asemenea, problemele psihologice, precum și evenimentele. Aprofundăm în detaliu personajul la fel de mult ca și evenimentele internaționale.
– Cum lucrezi în echipă cu Peter Morgan și cum a evoluat acest proces de-a lungul celor șase sezoane?
M-am alăturat lui Pete acum zece ani, când i-a venit pentru prima dată ideea de a face serialul TV. În primul sezon, am fost o echipă foarte mică. Stăteam într-un subsol cercetând perioada anilor 1940 și începutul anilor 50, știind că probabil că vom folosi cel de-al doilea mandat al lui Churchill drept ancoră, în timp ce începeam puțin mai devreme cu nunta lui Elizabeth. Încercam să stabilim ce fel de povești dorim să spunem. Portretul lui Churchill Graham Sutherland este un exemplu foarte bun a ceea ce am făcut noi față de ceea ce ar putea face un documentar. Nu este un moment de mare succes al istoriei, dar ne spune o cantitate enormă despre Churchill ca personaj principal asupra căruia am decis să ne concentrăm. În sezoanele următoare, am reușit să obținem noi cercetători atât de necesari. Pete a păstrat întotdeauna o echipă de scenariști foarte primitoare, dar restrânsă, așa că am avut editoriale și cercetare. Am încercat să fim înaintea lui pentru a putea prezenta cronologia principală cu câteva idei interesante pentru a-l implica. Pe măsură ce căutăm mai adânc, obținem mai multe amănunte pentru cercetarea noastră. Vom începe cu perioada unui sezon și apoi încercăm să stabilim punctele de reper ale personajului înainte de a-l rafina din ce în ce mai mult. Pete nu are o cameră pentru scriitori. Are o echipă de scenariști care îl ajută să navigheze printr-o masă de materiale până când poate decide ce fel de episod vrea să scrie. Aberfan, ar fi un exemplu, sau episodul meu preferat din toate sezoanele, educația lui Charles în Țara Galilor. Am folosit asta ca o modalitate minunată de a experimenta maturizarea lui, dar și pentru noi de a înțelege naționalismul galez care era în plină dezvoltare la acea vreme și de a înțelege dinamica lui cu Anglia și Coroana. Acest lucru ne oferă un pic de istorie, dar și muncă asupra personajului.
Acum am cinci cercetători, ceea ce este incredibil, având în vedere că a început doar cu unul sau doi dintre noi și înseamnă că ne putem extinde cercetarea în fiecare departament. Creăm documente vizuale care ajung la fiecare șef de departament pe care le pot folosi ca bază pentru a găsi materialul mai profund de care ar putea avea nevoie în departamentul lor. Regizorii solicită, de asemenea, diferite cercetări. Actorii au nevoie de alte cercetări. Înainte ca aceștia să joace un rol, le oferim directorilor de casting elemente de fond ale personajelor. Nu este doar despre cum arată, ci orice putem găsi despre personalitatea lor și chiar despre vocile lor.
– Ce surse folosești în cercetarea dvs.?
Căutăm peste tot. De exemplu, British Library ne oferă toate ziarele de care avem nevoie. Avem și câteva conturi de baze de date pentru ziare. Ambele sunt un prim pas cu adevărat important. Circulara instanței care este tipărită în The Times sau The Sunday Times este, de asemenea, foarte importantă. Spune ce au făcut familia regală în acea zi și urmărește mișcările lor. De acolo ne putem face o idee despre locația lor și care au fost momentele majore ale unui turneu australian, apoi putem săpa mai adânc în arhivele ziarelor pentru mai multe informații. Avem aproximativ 500 de cărți în biblioteca noastră. Facem arhive video, arhive radio, facem deplasări la Arhivele Naționale ori de câte ori lansează materiale noi. De exemplu, procesele-verbale ale cabinetului sunt disponibile pentru fiecare ședință de cabinet, permițându-ne să revizuim fiecare discuție de cabinet, ceea ce ajută lucruri precum grafica, dacă creează o scenă frumoasă de cabinet 10 Downing. Avem interviuri cu o mulțime de consultanți. Ele ne oferă acel strat mai profund de înțelegere a personalităților persoanelor implicate, cum era să fii în interior. De asemenea, ne-au ajutat să ne verificăm cercetările, mai ales pe măsură ce trecem în anii 90 și 2000, când tabloidele au îngreunat cercetarea, deoarece nu știm cu adevărat de unde vin unele dintre aceste povești sau cât de exacte sunt. Ca cetățeni privați, tu sau eu am putea da în judecată tabloidele pentru raportări greșite în majoritatea scenariilor. Este foarte puțin probabil ca membrii regali să facă asta. Deși începem să înțelegem puțin mai multe despre asta chiar acum, înseamnă că nici măcar nu putem folosi un proces sau lipsa unui proces ca dovadă dacă a existat sau nu o raportare cinstită. Folosirea consultanților ne permite să luăm cercetările noastre și să-i întrebăm dacă cred că au fost destul de corecte în raport cu experiența lor reală din interior. Acest lucru ne este incredibil de util, astfel încât să-l putem asigura pe Peter că cercetarea are fundament sau să-l încurajăm să ia o parte din ele mai ușor, poate fiind încrezători că putem merge pe acel drum, dar nu mergem până la ceea ce a fost raportat. O mare parte din munca noastră constă în cernerea materialelor și apeluri la judecată. Trebuie să întocmim și note legale, care este cu totul alt aspect al acestora.
– Dacă te-aș întreba cum afli în calitate de cercetător cel mai bine cum este o figură publică sau istorică, cum ai răspunde?
Aș spune să încercerci să obții cât mai mult material sursă primară posibil. Memorii, jurnale, scrisori, lucruri de genul acesta. Acesta este întotdeauna prima noastră escală. Am găsit memorii foarte utile ale altor membri ai cabinetului, de exemplu. Seria a treia a fost un an foarte bun. Cabinetul lui Wilson a scris jurnale și memorii. S-ar putea să fi fost și personalul nr. 10, precum Bernard Donoghue. A publicat jurnalele complete ale timpului său la numărul 10. Secretarul lui Wilson a făcut-o și el, la fel ca mulți dintre membrii cabinetului, cum ar fi Tony Benn. Dintr-un astfel de material, am reușit să obținem o idee foarte bună despre cum era în cameră și propria lor perspectivă a unui prim-ministru. Întotdeauna începem prin a încerca să ne apropiem cât de mult putem de publicațiile intime. De acolo, avem mai multe niveluri de biografi și identificăm dacă avem încredere în ei sau dacă unii sunt doar o lectură distractivă și, prin urmare, este posibil să nu fie complet exacte. Ajutăm să verificăm ce ar trebui să citească regizorii și actorii pentru a le oferi cele mai bune șanse la acuratețea personajului. Este întotdeauna bine să păstrezi un nivel sănătos de scepticism, amintindu-ți că este doar perspectiva unei persoane și este foarte puțin probabil să fie adevărul total. Acesta este unul dintre lucrurile pe care le găsesc destul de frustrant la istorie. Nu cred că există o versiune a fiecărui eveniment. Capacitatea de a obține o imagine de ansamblu asupra modului în care trei sau patru persoane din cameră au văzut un moment întâmplat sau comportamentul unei persoane, duce la o înțelegere mult mai bogată a modului în care acest lucru ar putea fi portretizat.
– Pentru sezonul șase, ai putea să ne dai câteva exemple de idei și perspective pe care le-ai întâlnit și care ți s-au părut interesante?
Mi se pare că aspectul durerii din sezonul șase este foarte interesant, deoarece nu sunt îndurerați doar prințul William și prințul Harry. Este și Charles îndurerat. Cred că am făcut o treabă frumoasă cu sentimentul lui de regret pentru modul în care s-a încheiat totul. Ultimul lucru pe care și-ar fi dorit vreodată este ca mama copiilor săi să nu fie acolo pentru ei pentru tot restul vieții. Mai este și durerea lui Mohamed Al-Fayed. Am analizat mult săptămâna de după moartea Dianei, acordând atenție deosebită băieților. Cum i-a tratat familia lor? Au încercat să le distragă atenția, așa am citit că au făcut. Au încercat să joace jocuri de societate, au încercat să le umple sufletele cu o mulțime de alte familii pentru a le distrage atenția de la acest moment înfiorător de dificil, care a fost pierderea mamei lor. Cum s-a hotărât că William și Harry vor merge în procesiune? Se pare că Prințul Philip, Ducele de Edinburgh, chiar a preluat conducerea în acest sens și a spus că ar merge și el dacă băieții o fac. Este o persoană pe care am explorat-o în show, care a suferit el însuși o durere extremă în urma pierderii surorii sale celei mai apropiate și care a fost în esență abandonată de tatăl său. Mama lui a intrat într-un sanatoriu când era tânăr și a fost forțat să-și creeze o viață cu totul nouă în Anglia în timpul războiului. A fost frumos să fac aproape un studiu psihologic și să dezgrop acele pietre prețioase care îi fac ființe umane. Cealaltă durere a fost cea a lui Mohamed Al-Fayed. Am abordat ascensiunea lui în conspirația care are loc în serial, cum trece de la un accident teribil la recunoașterea faptului că șoferul său, care nu ar fi trebuit să conducă, ar putea fi responsabil pentru accident. Încercarea de a înțelege psihologia din spatele lui Al-Fayed, adăugând un sentiment de culpabilitate pe lângă durerea de a pierde un copil și cum asta l-ar putea determina apoi să devieze și să încerce să dea vina pe mass-media sau pe familia regală și să creeze conspirații, a fost un spațiu excelent în care am petrecut mult timp.
– Ai adoptat o abordare criminalistică a ceea ce s-a întâmplat de fapt în accident și tunel?
Am adoptat o abordare foarte criminalistică. Sunt cel puțin doi cercetători care au devenit adevărate enciclopedii ale accidentului și, din cauza arcului narativ al serialului, a trebuit să luăm în considerare Operațiunea Paget, rapoartele poliției, ancheta, investigația. În timp ce încep să o anchetă britanică cu privire la ceea ce s-a întâmplat acolo, Mohamed Al-Fayed emite acuzații penale. Această acuzație penală deraiează ancheta și dă naștere unei investigații. A existat un jurnalist de investigație, Martyn Gregory, care a lucrat pentru BBC atunci când a avut loc accidentul, transferându-se ulterior la Sky. Martyn a fost acolo pentru toate aspectele conspirațiilor lui Mohamed Al-Fayed și de fiecare dată când apărea un nou raport, îl testa. În special, cartea lui ne-a fost foarte utilă, precum și documentarele sale de mai târziu. Totuși, există încă întrebări, deoarece raportul francez nu se potrivește prea bine cu raportul britanic în privința multor aspecte destul de importante, cum ar fi centurile de siguranță. Unul spune că erau purtate, celălalt spune că nu.
Înainte de asta, există interes pentru ceea ce făceau în ultima lor zi. De ce au fost la Paris? Diana chiar nu trebuia să fie acolo și există multe motive pentru care au decis să mai rămână o noapte. Ce s-ar fi putut spune înainte să urce în mașină? S-au scris atât de multe despre ceea ce s-a întâmplat în acele 24 de ore fatidice. Din ceea ce am descoperit, am vrut să simțim că au ajuns într-un punct liniștit în viața lor, înainte să se întâmple asta. Cred că Peter a luat decizia corectă de a portretiza doi oameni cu aspect fericit. Când te uiți la filmările CCTV, par fericiți unul cu celălalt.
– În afară de accident, ne poți spune și alte lucruri pe care le-ai descoperit și care au apărut în episoadele din sezonul șase?
Cercetarea lui Kate și William, a relației lor timpurie s-a dovedit a fi mai dificilă decât mi-am imagina, și asta pentru că în parte ea și familia ei au rămas întotdeauna foarte tăcuți, fără a vorbi niciodată cu presa. Kate este o persoană foarte confidențială, așa că biografiile lor și articolele din ziare conțin o versiune care poate fi vândută.
– Ce părere ai de mașinaria din jurul nunții lui Charles și Camilla?
Unul dintre documentele mele preferate, pe care echipa mea le-a scris anul acesta, a fost despre implicațiile constituționale și schimbările care trebuiau să apară pentru ca Charles să se căsătorească cu Camilla. Când te uiți înapoi la munca pe care a depus-o Charles pentru a schimba fiecare aspect al relației coroanei cu biserica, chiar și liturghia acesteia, pentru a permite ca această căsătorie să se întâmple, este uluitor. Acea campanie pe cont propriu pentru a o legitima, este una; dar acceptarea Camillei de clerul care urma să le oficieze căsătoria, este altceva. Nu cred că Camilla și-a dorit vreodată ca întreaga campanie să o legitimeze și, pentru mine, asta face ca personajul ei să fie intrigant de opac în anumite privințe. Cred că Olivia a făcut o treabă frumoasă încercând să echilibreze dorința Camillei de a-l sprijini pe Charles și schimbarea enormă pe care acesta a adus-o în viața ei. Pentru cei care cred că Charles și-a dorit moartea Diana pentru a-și continua viața alături de Camilla, nu s-ar fi putut întâmpla un lucru mai rău posibil în campania de reabilitare a Camillei. Când Diana a murit, Camilla trebuia să aibă prima logodnă oficială, iar moartea Dianei i-a dat înapoi ani de zile, deoarece iubirea și adorația pentru ea s-a transformat în ură pentru Camilla și Charles, până la punctul în care aproape că am crezut că niciodată nu vor putea scăpa de ea.
– Ce ai descoperit despre gândurile Reginei în această perioadă, reacția ei la moartea Dianei?
Peter explorase deja consecințele morții Dianei pentru Regină în filmul The Queen. Cred că a existat o deconectare reală între ceea ce credea că trebuie să facă în calitate de bunică și ceea ce a văzut că publicul avea nevoie de ea. Cred că ea și Philip au avut intenții foarte bune de a proteja copiii cât de mult au putut. Aveau de-a face cu ceva fără precedent. În trecut, cuiva care nu mai făcea parte din familia regală, nu i se cerea să aibă acest tip de expunere sau răspuns public. Ei au rescris regulile jocului despre cum să înfrunți situația.
– Poate am putea vorbi puțin despre contextul politic și despre modul în care Blair și monarhia încep să coexiste.
Blair este fascinant pentru că este probabil cel mai prezidențial premier pe care l-a avut vreodată Marea Britanie. Am văzut o relație destul de antagonistă cu Thatcher, care a fost parțial peste politică. Dacă ești monarhul constituțional, ești șeful națiunii, dar nu ai nicio putere în timp ce privești națiunea care se prăbușește din punct de vedere economic și social, vei fi destul de supărat de lipsa ta de control asupra acelei situații. Cu Blair, știm că a anulat destul de multe audiențe, a fost destul de sfidătoare și a vorbit într-un anume fel despre el. El se expunea mai des decât majoritatea prim-miniștrilor, făcându-și prieteni pe scena mondială ca un nou lider occidental. Acum vedem și alte țări care fac acest lucru. Sezonul șase explorează creșterea popularității lui Blair pe măsură ce popularitatea reginei scade. Instituția părea cu atât mai învechită cu cât numărul 10 era mai modern. Întotdeauna mi s-a părut interesant să revenim la modul în care cele două sfere de putere se echilibrează reciproc. Majoritatea prim-miniștrilor ar spune, și acesta este motivul pentru care John Major a ajutat atât de mult familia regală în cei șapte ani de mandat, dacă ai de gând să ai un guvern puternic, popular, ai nevoie de o monarhie puternică și populară. Major credea că cei doi nu se pot contrabalansa unul pe celălalt. Alții credeau că, cu cât monarhia era mai puternică, probabil că va fi mai mare o scădere a popularității guvernului și, prin urmare, nu era un lucru rău dacă monarhia scade puțin. A fost fascinant să cercetezi cine a fost dispus să petreacă timpul asigurându-se că o sferă de putere este la fel de puternică ca cealaltă.
– De-a lungul celor șase sezoane, nașterea internetului și a mass-media a ușurat cercetarea sau au creat doar mai mult zgomot?
Ne-a făcut munca mai ușoară în ceea ce privește faptul că nu a trebuit să mergem la cinci sau șase biblioteci diferite pentru a găsi ceva. Putem efectua o căutare LexisNexis, care este o bază de date agregată a majorității ziarelor. Îți introduci subiectul și găsești cine l-a abordat. Este util și economisești timp, dar cred că există mai multe articole care înseamnă mai puțin pe internet, precum acele reportaje pe internet care nu ar fi ajuns niciodată prima pagină, sau chiar o pagină interioară, a unui ziar. Trebuie să treci peste unele dintre acestea și apoi ceea ce trebuie să faci este să-ți cunoști jurnaliștii, să-ți cunoști experții regali, să-ți cunoști incredibil de bine biografii. Sunt unii care au informații privilegiate care vin direct de la Diana sau Charles. Sunt unii care nu au absolut nicio informație privilegiată. Sunt atât de departe, încât orice îți spun probabil că este destul de lipsit de temei. Apoi, sunt unii care au o înclinație de a raporta întotdeauna despre știrile regale într-un anumit fel. Trebuie să fii mai sceptic cu privire la materiale, dar a făcut cercetarea mult mai ușoară. Digitalizarea Arhivelor Naționale a însemnat că nu trebuie să merg acolo de fiecare dată când vreau un minut de cabinet. Pot să descarc toate procesele-verbale din cabinetul anului 1976 în cinci minute și îi pot spune lui Pete despre ce ar fi vorbit Wilson cu Jim Callaghan în scena care are loc la numărul 10. Deși a făcut acest aspect mult mai ușor, necesitatea unui scepticism sănătos nu poate fi subliniată suficient atunci când citiți materiale general online.
– Pe parcursul serialului, ai fost surprinsă de cât de controversate au fost unele dintre liniile poveștii, în special în Marea Britanie?
Am fost surprinsă că elementele de ficțiune sunt atât de controversate. Nu sunt prea surprinsă de reacția presei britanice pentru că oamenii simt foarte multă proprietate asupra acestui subiect. Anul trecut, a existat o mare îngrijorare că aveam să-l portretizăm negativ pe Charles, în timp ce vizionarea reală a show-lui ne-a arătat că încercam de fapt să explicăm frustrările de a fi prinși în poziția lui, fără a putea fi cu partenerul pe care îl iubești. Mi-aș fi dorit ca cineva să fi respirat și să fi spus „Să vedem cum se desfășoară”.
– În parte indus de The Crown, aceasta a devenit epoca dramelor din viața reală. Ce părere ai despre întrebarea eternă despre drama istorică: care este adevărul?
Am ținut o prelegere la un club de scriitori europeni și am făcut o secțiune despre asta. Prelegerile lui Hilary Mantel Reith sunt ceva ce am urmărit foarte îndeaproape în The Crown. Noi toți, inclusiv Peter, le-am ascultat și apoi am trimis tuturor PDF-urile prelegerilor ei pentru că ea afirmă ceva foarte esențial, și anume că istoria este scrisă de atât de puțini despre atât de puține. Prin urmare, dacă iei istoria drept adevăr, îți lipsește 99%. Este diferit dacă spui că avem biografii despre ceea ce a făcut Charles și tu schimbi lucrurile. Voi spune, totuși, că istoria se bazează pe perspectivă. Prințul Harry și-a publicat autobiografia și a spus în emisiune: „Acesta este acum adevărul”. Cu alte cuvinte, nu mergeți la ziare sau nu vă uitați la The Crown, acesta este adevărul. Este adevărul tău, Harry. Dacă i-ai cere prințului William și prințului Charles să scrie despre un moment despre care Harry a scris, care i-a implicat pe toți trei, toate trei ar varia într-un fel, deoarece sunt filtrate prin modul în care acel moment i-a făcut pe fiecare să se simtă. Am găsit un exemplu grozav în acest sens, când Winston Churchill a fost invitat să se întâlnească cu reporterii și cu membrii de top ai New York Times în anii 1950. Editorul la acea vreme și-a instruit personalul să rămână treaz, deoarece dorea ca toți să se întoarcă și să-și noteze amintirile despre ceea ce s-a vorbit și care a fost comportamentul lui Churchill. A fost la fel de carismatic pe cât se așteptau? Toate au fost diferite. Cei zece oameni din sală, toți din medii foarte asemănătoare, fără prea multă diferențiere în perspectivă, s-au concentrat pe lucruri foarte diferite atunci când au scris, deoarece acele lucruri diferite i-au remarcat. În ansamblu, oferă un exemplu minunat al acelui moment. Dacă ai fi luat doar unul dintre ei, ți-ar fi lăsat foarte puține informații despre cum a fost să iei cina cu Winston Churchill în acea seară. Sunt unul dintre acei oameni cărora le place să obțină perspectiva cât mai multor oameni pentru a recrea un eveniment. Este ca și cum ați încerca de fapt să creați un model 3-D al acestuia și aveți nevoie de fiecare unghi. Este nevoie să rotești camera la 360 de grade. Pentru noi, acesta a fost un memento foarte util, chiar și atunci când aveam de-a face cu consultanți. Am avut un consultant grozav, în persoana lui Patrick Jephson, care era secretarul privat al Prințesei Diana. Cu toate acestea, trebuie să vă reamintiți întotdeauna că nu vorbiți cu ea. Dacă întrebi cum s-a descurcat cu ceva într-un anumit moment, este perspectiva lui Jephson, ca angajat bărbat, despre modul în care o șefă de sex feminin a tratat un moment foarte personal. Îți spune câteva informații. S-ar putea să vă spună că a fost supărată și probabil că aș crede asta, dar nu vă poate spune nimic din interior. Doar cunoașterea limitărilor cercetării este foarte importantă în acest loc de muncă, deoarece nu scriem fapte tot timpul.
(Fotografie Annie Sulzberger: David Vintiner for Variety)
