Am citit ”Destrămare”, volumul publicat în 2019, la Editura Paralela 45, de către Sorin Delaskela, cu un interes din ce în ce mai mare, pe măsură ce parcurgeam paginile. Mi se părea atât extrem de personal, cât și un jurnal pe care îl poate ține orice bărbat de peste 40 de ani, care are o viață normală. Normală însemnând trecerea prin mai multe povești de dragoste, printr-o căsnicie și un posibil divorț, printr-o criză a vârstei mijlocie. M-am simțit în toate momentele în roman, deși n-am trecut nici prin divorț, nici prin depresia personajului principal. Câteva dintre întrebările pe care mi le-am pus au acum răspuns prin amabilitatea autorului, care a răspuns prompt și sincer la acestea:
-Când ați scris Destrămare, ați avut senzația în vreun moment că scrieți romanul în care se vor regăsi toți bărbații?
Nu, nici vorbă. Scriind Destrămare, dominantă a fost senzația că pierd pentru totdeauna o lume, propria lume – un spațiu vechi, surâzător, cunoscut, solar și protector ca un cocon, străluminat de vigoare, mătăsos -, și că mă îndrept spre un teritoriu totalmente obscur. Scriind, am avut tot timpul sentimentul că nu fac decât să consemnez un declin, să notez sfârșitul acestei lumi strict personale. Vocea din Destrămare e a unui personaj crepuscular.
-Personajul dvs. s-a plafonat odată cu vârsta. Este o caracteristică tipic masculină?
Personajul meu, la suprafață, e mai amorțit și pare probabil un Blazat. Dar să privim mai atent: își asumă deziluziile, spaimele și erorile, ceea ce îi dă totuși un anume eroism. E un bărbat care alege să se înfrunte cu luciditate și autoironie. Seamănă cu Mickey Rourke din The Wrestler. E un tip care nu se lasă doborât ușor.
-Există, în cazul acestor persoane, șansa de a renaște, de a se trezi? Sau se vor resemna, vor capitula, vor intra în depresie?
Cum nu aș vrea să dau răspunsuri elaborate, lipsite de naturalețe și fără risc, spun că depresia e cumva inevitabilă. Nu suntem florile soarelui și nici fiorduri de măreție rece. Ce e depresia dacă nu o mai domoală sau mai intensă experiență a vidului (tocmai recitesc Clopotul scufundat, sunt prin preajma subiectului)? Depresia e o formă de a mângâia abisul.
-Considerați personajul dvs. mai apropiat de Jünger sau de Bukowski, doi scriitori menționați în volum?
L-am vrut plasat mai aproape de Bascombe, de Angstrom sau de Eric Packer al lui De Lillo, dar recunosc că, pe alocuri, seamănă mai degrabă cu Chinaski, fără să aibă, evident, strălucirea seducătoare a lui Chinaski.
-Filip, personajul-narator al romanului, caută să se justifice în ceea ce gândește și așterne pe hârtie (el spune că își asumă că ceea ce scrie poate fi considerat ”fragmentar și confuz”). De ce a simțit el nevoia să facă asta?
Când îți previi cititorul în felul acesta, o faci pentru a-l placa: dacă e cumva dezamăgit, tu l-ai avertizat să nu-și facă mari iluzii.
-De ce Filip nu are și un nume de familie (de fapt, este ascuns sub inițiala M.)?
Mirtić.
-Plecând de la întrebarea precedentă, de ce ați ales ca unele personaje să aibă prenume, iar altele doar o inițială? Iar în unele cazuri, prenumele s-au transformat în inițiale, precum Sara în S.
Sara e personajul central. Un personaj absent, iar în jurul acestei absențe se țese totul. Sara reprezintă epicentrul destrămării. Așa am gândit structura narațiunii. Recunosc că m-a influențat în ideea aceasta Amos Oz din Să cunoști o femeie, un roman remarcabil.
-Unde se află acest oraș ”fictiv”, Es, și trăsăturile cărui oraș i le-ați împrumutat?
Are trăsăturile orașelor în care am trăit, mai mult sau mai puțin. Are ceva din fiecare și ceva doar al său. E un spațiu urban i-real. Aș fi putut să-l conturez mai bine, dar nu mi s-a părut important aspectul acesta în economia narațiunii.
-Cât din dvs. este în personajul principal din Destrămare? (Știu că majoritatea scriitorilor ”urăsc” această întrebare, dar am găsit cel puțin un element comun: și dvs., și Filip sunteți născuți în 1968.)
Cum am scris mai mereu sub imperiul expresiei lui H.M. („Vreau să fiu din ce în ce mai mult eu însumi”), e limpede că Madame Bovary, c’est moi.
-Sunteți și dvs. un alergător?
Am alergat experimental, pentru a intra în pielea personajului. Am vrut să simt cum este să-ți recâștigi corpul, să regăsești structurile subdermice – oase, cartilagii și mușchi -, ignorate.
-Cât a stat acest roman ”în sertar” sau în calculator? Care este povestea conceperii lui?
Trei ani a stat și în sertar (listat), și în calculator. În primul rând, eram obsedat de perfecțiunea expresiei – ceea ce e o prostie și un blocaj – și, în al doilea rând, pentru că, recunosc, era un text la care reveneam mereu, orbit, o îngrozitoare plăcere în sine, un soi de perversitate. Nu-mi venea să mă despart de Text. Dezvoltasem un soi de tandrețe obsesivă. Șlefuiam o lentilă uitând că ea trebuie să reflecte lumea, nu să mă absoarbă în vortexul ei; o lentilă, nu un leviathan.
-Cum vedeți evoluția dvs. ca scriitor și a romanelor dvs., pornind de la Abisex până la Destrămare?
În Abisex e o scriitură vehementă și convulsivă, una care voia cu tot dinadinsul să dovedească ceva. În Destrămare nu am vrut să demonstrez nimic, ci doar să văd lucrurile, prin ocheanul întors al scriiturii, mai în adâncime, să le exprim – lucrurile care te trăiesc, ieri și azi -, și să le redau vechea densitate și strălucire.
-Ce aveți în pregătire în domeniul ficțiunii, după două romane și o carte de proză scurtă?
Proză scurtă. Dar sunt un tip leneș.
-Mulțumim!
(Sublinierile ne aparțin. Sursă fotografii: EdituraParalela45.ro, pagina de Facebook a autorului)
