Spuneam despre cea mai recentă carte a lui Marius Constantinescu, „Îți place opera?”, apărută de curând la Editura Humanitas Junior, că ‘nu este o carte destinată doar celor mici, copiilor și adolescenților, ci tuturor celor care cunosc mai puțin sau deloc opera și au nevoie de o îndrumare, pentru a ajunge la ceea ce spune Marius – „opera poate fi o poveste de iubire”. Iar pentru acest lucru, e nevoie de mai multe lucruri, multe dintre ele putând fi găsite aici: explicații asupra contextului istoric, discuții despre muzică, libret, voci și tonalitate, detalii despre subiectul operei, dar și despre cei mai renumiți interpreți în cele mai bune roluri ale lor. Iar Marius Constantinescu face toate astea analizând atent, fără a fi elitist, 10 opere celebre sau operele care l-au impresionat cel mai mult pe el.’
M-am bucurat când Marius Constantinescu a acceptat să vorbească despre acest volum, pe care îl recomand drept cadou de Crăciun, însoțit de o muzică bună:
– Te cunoșteam mai ales din postura de jurnalist radio și de televiziune, prezentator, dar și ca autor de volume pentru cei mari. Acum te regăsesc și în calitate de scriitor pentru cei mai tineri, pentru copii. Cum de te-ai hotărât să scrii și pentru cei mici? Cât de greu a fost să te transformi într-o „astfel de scriitor”?
Nu m-am hotărât. Propunerea a venit înspre mine de la Iustina Croitoru, coordonatoarea colecţiei Humanitas Junior şi… i-am opus destulă rezistenţă. Nu m-am considerat niciodată şi nu mă consider nici azi un autor relevant pentru publicul tânăr. Adesea glumesc spunând că singurul tânăr pentru care îmi doresc să fiu relevant este copilul meu. Drept care nici nu m-am transformat într-un scriitor pentru cei mici. Nu m-aş fi potrivit neam în contururile unuia. Am ales să fiu eu însumi şi să scriu o carte pentru cititorii tineri mai întâi la suflet, abia apoi în acte.
– De la distanță, opera pare a fi adresată, în mare parte, unui public elitist… Așa este? Sau, dimpotrivă, ea ar avea trecere și unui public obișnuit, dacă îi sunt explicate contextul, mesajul, construcția, așa cum o faci tu în acest volum?
Cred că este, mai degrabă, o hachiţă a istoriei. Opera a fost, la începuturile ei, apanajul prinţilor, regilor şi curţilor nobiliare, dar Italia secolului al XIX-lea a democratizat-o, iar genul a devenit unul în care se regăseau marile mase. Astăzi… este şi nu este un univers al elitelor. Aş spune că este un spectacol de elită, pentru că reprezintă, probabil, cea mai complexă formă a artei scenice. Dacă bifează mai multe capitole ale excelenţei, greu să poată fi depăşită şi în amploare, şi în emoţie. Pe de altă parte, ultimele decenii ale secolului XX, marile figuri ale scenei lirice, tehnologia, toate au readus opera la îndemâna oricui. Să ne gândim la concertele lui Luciano Pavarotti în parcuri şi pieţe, cu sute de mii de oameni, să ne gândim la toate transmisiunile HD pe care marile şi mai micile teatre le propun cu titlu de obişnuinţă. Opera e la o aruncătură de băţ. Trebuie doar să îi acorzi atenţie. Şi da, poate nu e rău să te ia cineva de mânuţă şi să îţi explice una, alta. Ca în cazul oricărei forme de artă, de altfel.
– Crezi că educarea publicului pentru „a-i plăcea opera” trebuie să plece din copilărie?
În cazul fericit, dar nu neapărat. Ştiu oameni care nu au călcat în sala unei opere până la douăzeci de ani, dar care azi sunt printre cei mai mari pasionaţi şi connaîsseuri.
– Ar trebui ca opera să se transforme astfel încât să provoace mai mult noile generații, atât de schimbătoare și – poate – de introvertite și asociale din cauza tehnologiei?
Opera se transformă în permanenţă şi este un bun instrument pentru a vedea transformările societăţii. E suficientă o privire la producţiile care ţin prima pagină astăzi. Nu mai au nimic de-a face (cu excepţia muzicii şi a libretului, şi inclusiv aici există intervenţii ;-)) cu producţiile de acum douăzeci, treizeci, patruzeci de ani.
– Dincolo de educația prin cărți sau prin intermediul părinților, cum vezi implicarea profesorilor de muzică, a școlii, în educația muzicală a noilor generații? Mi se pare că suferim la acest aspect, profesorii de istorie citesc din ce în ce mai puțină istorie, profesorii de literatură română citesc foarte puțin contamporanii etc.
Tind să fiu de acord. Atât cât cunosc eu programa orelor de muzică din şcoala generală, opera îşi împarte fascicolul de atenţie cu multe alte expresii. Nu prea are cum să fie altfel. Aici intervin variabilele subiective: cât de mult se ascultă operă (dacă se ascultă) acasă, cât de mulţi profesori dedicaţi sunt, astfel încât să pluseze la capitolul informaţie, dar şi experienţă, ce politici şi programe de a atrage spectatori tineri au instituţiile muzicale ale ţării.
– Chiar, ce părere are fata voastră de acest volum? Bănuiesc că ea e deja pasionată de operă și că a citit și cartea…
Nu e pasionată, ai să râzi. Îi plac anumite titluri, dar nu a fost mânată niciodată pe drumul acesta. Nu a fost o misiune a noastră, a părinţilor ei, şi nici a bunicilor ei paterni, pe când erau în viaţă, atragerea ei cu orice preţ în lumea muzicii clasice. Maria a avut libertatea de a-şi alege singură preferinţele. Singurul lucru pe care eu l-am făcut a fost să îi propun uneori spre audiţie câte o voce, câte o arie, câte un fragment. Ştie ce îl încântă pe tatăl ei. Odată ce mă cunoşti, nu ai cum să te sustragi vrăjii pe care o instaurează Leontyne Price asupra mea. 🙂
– Dacă ar fi să alegi încă o singură operă în completarea celor zece din acest volum, care ar fi aceea și de ce?
Grea întrebare! Cred că „Madama Butterfly” de Giacomo Puccini. Răvăşitoare şi cu potenţial de atragere maxim.
– Dacă un adolescent citind cartea ta ar vrea să vadă prima lui operă, ce spectacol i-ai recomanda astăzi – de preferat, la noi în țară – și de ce?
“Boema” lui Puccini. Fără doar şi poate. O poveste atemporală despre tinereţe, iubire şi pierdere, uşor de translatat în orice perioadă, în orice spaţiu, în orice context. Dacă beneficiază de interpreţi credibili, cred că e un pariu câştigat.
– Ai fost în vreun moment subiectiv (și naționalist, că tot e la modă 🙂 ) în alegerea cântărețelor de operă din România care au făcut roluri formidabile în operele alese?
Dacă te referi la exemplele de nume de cântăreţe şi cântăreţi pe care le-am oferit cu valoare de referinţă la fiecare operă aleasă, răspunsul este NU, cu toată proprietatea. Şi mă grăbesc să explic:
De-a lungul timpului, am cunoscut zeci şi zeci de cântăreţi de operă şi am văzut şi ascultat sute. Mi-am distilat capacitatea de a fi obiectiv, evident, cu derapaje asumate de subiectivism, dar care nu ţin niciodată de apartenenţa naţională a unui cântăreţ. Numele româneşti pe care le găseşti în carte – de la Nicolae Herlea la Leontina Văduva – sunt acolo nu pentru că îi iubesc eu mai mult decât pe alţii, ci pentru că ei înşişi şi-au câştigat dreptul inatacabil de a fi antologici. Ştiu că a existat mult timp o tendinţă de a hiperboliza pe plan local interpreţii români şi „şcoala românească de canto” (sintagma nu îmi aparţine), dar toate numele pe care le ofer în carte sunt nume pe care le vei găsi bolduite în orice lucrare similară din orice colţ al lumii. Şi ar trebui să fim bucuroşi că e aşa.
– Cum a decurs colaborarea cu ilustratoarea Ana Alfianu pentru „Îți place opera”?
Minunat. Numele Anei a fost unul dintre argumentele decisive pentru care am acceptat să scriu textul acestei cărţi.
– Cu ce gând pleacă la drum, „la scris”, un autor care-și dorește să scrie o carte pentru copii?
Cu gândul de a fi fidel propriei voci. Cu gândul de a scrie aşa cum gândeşte şi cum vorbeşte. Dacă mi-aş fi apropriat un alt tip de discurs, aş fi fost fals, iar cititorii îşi dau seama imediat de acest aspect şi îl sancţionează ca atare.
– Cum pare viitorul pentru Marius Constantinescu – autorul de cărți pentru copii? Vei mai scrie pentru cei mici?
Scriu greu şi din ce în ce mai puţin în ultima vreme. Pesemne, e un soi de răspuns organic la anii trecuţi, când scriam mult şi prin toate părţile. Nu prea mai găsesc bucurie în scris. În momentele alese când se întâmplă, îmi dau seama că, de fapt, indiferent de publicul sau publicaţia cărora mă adresez, scriu în primul rând pentru mine.
– Mulțumesc!
Eu ţie. 🙂
(Sublinierile ne aparțin. Sursă fotografii: Gabriel Mihai pentru fotografia lui Marius Constantinescu, Editura Humanitas Junior)
